Bunul simţ la români (sau cei 7 ani de acasă)

De ceva timp mă frământă o problemă. Mai exact, de nouă luni, de când mi-am înscris copilul la grădiniţă.

Eu, ca tot omul (aşa credeam), când intram dimineaţă în grădiniţă, în „sala de primire”, dădeam Bună dimineaţa şi mă străduiam să îl învăţ şi pe fi-miu acelaşi lucru, cum am învăţat şi eu acum 40 (sic) de ani de la părinţii mei.

Am constatat că, spre deosebire de colegii de grădiniţă ai lui fi-miu care se străduiau, fiecare după posibilităţi, să răspundă, „colegii” mei, adică alţi părinţi, bone, bunici şi alţi aducători de copii la grădiniţă, cu puţine excepţii (cam aceleaşi în fiecare zi), parcă erau angrenaţi într-un concurs „O pisică moartă, la popa la poartă, cine-o râde şi-o vorbi, s-o mănânce coaptă”, aşa de adânc coborau privirile şi se afundau în hainele şi bagajele copilaşilor.

Am crezut la început că mi se pare, că sunt un pic paranoic, oricum scenele se repetau şi după amiaza, la ora la care „recuperam” copiii, doar că atunci mă întâlneam cu mult mai puţin părinţi.

Au fost câteva zile în care l-am dus dimineaţă împreună cu doamna mea. Ea ieşea de acolo consternată: băi, vorbesc eu prea încet, sau ce?, de ce nu răspund ăştia la salut?

Între timp i-am urmat sfatul, în sensul în care (nu, staţi puţin, eu dau bună dimineaţa în continuare, e un reflex dobândit în 7+ ani de acasă) nu mă mai stresez: care răspunde să fie sănătos, care nu idem.

Dar azi m-am opărit din nou. Venind la servici, am intrat în holul clădirii şi am dat peste 3 pupeze colege, cu vreo 10-15 ani mai tinere şi cu vreo 6-7 ani mai puţin decât mine în firmă (poziţia nu o discut, nu are nici o importanţă), care discutau de zor. Spun cuviincios Sărut mâna, mă uit la ele din mers, trecând pe la vreo 50 de cm de grup şi…… nu mi se întoarce nici măcar o privire.

Şi iar m-am înspumat, ca prostu’.

Băi, bunul simţ a murit la revoluţie, împreună cu Bulă???