Trezitul de dimineaţă – repostat

Ori face WordPress mişto de mine, ori m-am sonat.

Nu ştiu de ce n-am reuşit să postez, mai încerc odată 🙂

 

În ultima vreme reuşim să ne trezim “regulamentar”.

Fi-miu se culcă mai devreme (până în ora 10) şi se trezeşte relativ uşor pe la 7, 7 şi un sfert. Ieri a fost mai complicat, mi-am adus aminte de vremurile în care se înverşuna să mai “stau cinci minute”.După lupte seculare am reuşit să îl mut din dormitor în sufragerie (“iarăşi mai stau cinci minute), să îl spăl, să îl îmbrac, să îi dau vitaminele, să îi bag un Barny pe gât.

Proba finală: treci la încălţat!

El nu, nu, nu şi iarăşi nu.

Bine, zic, eu încep să mă încalţ şi plec.

Bine, zice, eu încep să stau acasă şi nu plec!

M-a spart!

Centenarul

Şi-am apucat s-o facem şi pe asta! Zicem noi, ăştia mai tineri. Bunica ce să mai zică?

Ieri am făcut una din cele mai importante petreceri din viaţa mea.

După cum spuneam aici, Bunica a împlinit 100 de ani.

Petrecerea a început cu două surprize neplăcute pentru mine:

Prima a fost că, programată iniţial la ora 16.00, a fost reprogramată la ora 11.00, din cauza agendei dlui Primar Iacob Petre, care ne-a onorat cu prezenţa. Am ajuns la ora 10.55, şi chiar atunci sora mea mă suna disperată că dl. Primar a ajuns mai devreme şi Petrecerea a început la ora 10.30. Deci am pierdut prima jumătate de oră, şi cu asta mare parte din programul artistic pregătit cu mare dragoste de copiii dela grădiniţa de lângă Căminul Sfânta Maria.

A doua surpriză neplăcută a fost faptul că deşi noi am vorbit la câteva posturi de televiziune pentru a face un reportaj acolo, conducerea căminului a promis că se va ocupa dl Primar de acest aspect. Din păcate nu a fost nimeni să filmeze evenimentul 😦

Trecând peste aceste două aspecte, a fost SUPERB! Vreau să mulţumesc conducerii Căminului Sfânta Maria şi domnului Primar pentru organizare.

Când am ajuns noi, pe holul de la etajul I, unde e amenajat un loc în care se adună bătrânii pentru a se uita la TV, pentru a discuta şi a sta împreună, era deja Petrecerea în toi, dansau copilaşii de la grădiniţa vecină. Fi-miu n-a stat pe gânduri şi s-a alăturat lor, prinzând coregrafia „din mers” 😀

Apoi a vorbit dl Primar, a spus câteva cuvinte dna Directoare a Căminului, una din colegele bunicii, dl. Primar a făcut cadou un LCD pentru Cămin, o mare sticlă de şampanie pentru bunica, o Diplomă din partea Primăriei dar mai ales o Diplomă din partea Clubului Sportiv Dinamo Bucureşti (al cărui mare fan este Bunica) semnată pe verso de membrii echipei de fotbal.

Nepotul meu cel mare împreună cu partenera lui de dans i-au încântat apoi pe invitaţi cu câteva reprize de dans de mare efect, şi au primit aplauze şi felicitări bine meritate.

Apoi a intrat tortul pe care i l-am pregătit noi, care a fost de mare efect.

Am mai stat vreo oră în poveşti cu Bunica, foarte emoţionată, dar lucidă şi plăcută şi drăguţă şi binevoitoare şi atentă şi amabilă ca întotdeauna, după care eu i-am promis că la 110 ani vom fi mai atenţi cu organizarea 😀

Bătrânii au coborât împreună cu ea la masă, unde a continuat programul de Sărbătoare, adică un scurt program artistic organizat de colegii bunicii (da, pe bune, s-au spus glume, s-a cântat, cum fac bătrânii de acolo la astfel de sărbători), s-a servit masa festivă, s-a băut şampanie şi bere, iar la ora 16.00 era prevăzut să se vizioneze un concert, bunica fiind mare amatoare de muzică clasică.

Cam asta a fost.

Pun şi câteva poze, cum am promis, dar trebuie să îmi cer scuye pentru calitatea lor, le-am făcut cu telefonul şi, în plus, am fost emoţionat de parcă eu împlineam 100 de ani 😀

Iar m-a enervat lipsa de bun simț!

Mă plângeam acum ceva timp de lipsa de bun simț la români.
Azi am avut parte de încă două mostre care m-au făcut să mă gândesc dacă nu cumva eu sunt cel sărit de pe fix și am așteptări nejustificate de la semenii mei.
În primul rând trebuie să vă povestesc o întâmplare de duminică. Era aproape ora două după amiază, și ne băgasem tot familionul la somn. Deodată s-a întețit muzica în apartamentul de deasupra mea și au început niște bufnituri și trânteli de ziceai că a început războiul. Am tresărit din dulcea moleșeală care mă cuprinsese, dar mi-am păstrat cumpătul. În schimb fi-miu a dat semne că îi cam sare somnul, așa că am bătut politicos în calorifer. Nimic, sus se dezlănțuia iadul. După vreo zece minute n-am mai rezistat și m-am dus la vecinu’ să încerc să îl conving s-o lase mai moale. Sonerie nu are, așa că m-am pus conștiincios pe bătut la / în ușă, așteptând „liniștit” pauzele dintre melodii. Nimic! N-a ieșit. Peste încă vreun sfert de oră de audiție muzicală a trebuit să repet figura. De data asta am auzit clar cum cineva vorbea, de fapt răcnea la telefon, și la un moment dat cred că s-a și uitat pe vizor. Dar de deschis ușa, nici pomeneală.
În schimb a oprit muzica. Dar deja mă înfierbântasem mult prea tare, așa că m-am pus pe scris. Am compus un bilețel civilizat, zic eu, în care îi reproșam vecinului că după ce că face o gălăgie cumplită, nici nu are bunul simț să deschidă ușa să vorbim bărbătește. Îi mai spuneam, în încheiere, că data viitoare nu mă mai ostenesc în zadar să bat la ușă și chem direct Poliția. După ce termin compunerea îi bag vecinului biletul în cutia poștală.
Și așa ajung la episodul de azi.
Dimineață găsesc un bilețel în cutia mea poștală. Era, bineînțeles, de la vecinu’. Și mă ia și mă face de mă usturau ochii citind. Că trebuia să îmi dau seama după muzică că el nu era acasă, ci băiatul lui, (am uitat să spun că vecinul în cauză e unul la vreo 30 de ani, pe care l-aș descrie ca un țăran coclit dacă nu aș fi cunoscut mulți țărani mult mai bine crescuți decât specimenul în cauză) care are vreo 10 ani și se dezlănțuie când e singur acasă, că eu sunt lipsit de bun simț că dau buzna să îi bat la ușă, că „n-am materie cenușie” dacă fac scandal din atâta lucru, că și eu îi deranjez pe alții cu plodul meu (observați că el are băiat în timp ce eu am plod), că asta e viața la bloc și dacă nu îmi convine să mă mut la casă sau în deșert. Și mă invită ca data viitoare să chem Poliția.
Ceea ce mi-am și propus să fac.

Și peste jumătate de oră o pățesc și pe a doua.
Îl duc pe fi-miu la grădiniță, ca de obicei. Trag mașina într-unul din cele două locuri de parcare din fața grădiniței, celălalt fiind ocupat. Intru val-vârtej, îl dezbrac pe fi-miu cam din mers, îl îmbrac în hainele de grădiniță și mă năpustesc spre mașină, pentru că întârziam la servici. Dar, surpriză: parcase unul în spatele meu, blocându-mă și pe mine, și mașina de alături, deși la câțiva metri mai în spate erau o grămadă de locuri libere în parcarea blocului. Îmi aprind o țigare și aștept lângă mașină. După câteva minute apare omu’. Își cere scuze, dar mă pune dracu’ să îl întreb politicos, pe un ton scăzut, de ce a preferat să blocheze două mașini în loc să parcheze 5 metri mai încolo. Atât mi-a trebuit. A sărit cu gura, tot el, că ce mare șmecherie că ne-a blocat câteva minute, că a pățit-o și el și n-a făcut scandal. L-am întrebat dacă i se pare că eu am făcut scandal, i-am cerut scuze că mi-am permis să îl deranjez, m-am urcat la volan și dus am fost, gata montat pentru o nouă zi minunată de muncă.

Măi oameni buni, m-am tâmpit eu, trebuie să mă duc la doctor să mă caut? În ce lume trăim?

Posted from WordPress for Android

Cine se scoală de dimineaţă…

…cică ajunge departe.

Dat fiind că grădiniţa lui fi-miu este (încă) la doi paşi de casă, domnul nu mai catadicseşte să se trezească prea devreme.

Până astă toamnă nu aveam probleme. La ora 21.00, maxim 22.00, dădea stingerea singurel. Se cerea „la nani”, sau venea cu pijamaua sub braţ şi zicea că îi e somn. Şi dimineaţă la ora 7.00 era fresh. Bine, exista  şi un aspect mai puţin plăcut, în sensul că nu existau pentru el sâmbete, duminici şi sărbători mai mult sau mai puţin legale, concedii etc, la 7.00 ne dădea deşteptarea!

Din toamnă domnu’ meu a început să se culce după ora 23.00, spre miezul nopţii (şi de câteva ori chiar şi după).

Şi atunci dimineaţă începe calvarul. Dat fiind că doamna mea pleacă la 7.00 la servici, ingrata misiune de a-l trezi îmi revine mie. Vă daţi seama că din prietenul lui de dimineaţă am devenit sperietoarea de dimineaţă.

Eu mă trezesc la 7.00, beau o cafea-viteză şi începe ritualul:

– Hai tati!

– Mmmmm!

– Hai să te trezeşti!

– Nuuuuuuuuuuuuuu!

– Hai sus!

– Mai stau în sufragerie 5 minute!

După 15 minute în sufragerie:

– Hai la baie!

– Mai stau puţin!

– Hai!

– Nu! Eu dorm şi tu mă speli, eu dorm şi tu mă îmbraci, eu dorm şi tu te îmbraci, eu dorm şi tu duci gunoiul etc etc etc

Ieri dimineaţă mi-a servit cea mai nouă şi mai tare alternativă: Eu mai dorm şi tu FACI O ŢIGARE!

 

Ajutor! Caut grădiniță!

Am nevoie de o mână de ajutor. Nu mai sunt mulțumit de grădinița lui fi-miu. Vreau să găsesc o grădiniță care să respecte următoarele condiții:
1. Să fie bună (programa ok, personal ok, curat, mâncare bună etc)
2. Să aibă program cel puțin până la ora 18.00
3. Să funcționeze pe perioada vacanțelor
4. Să fie relativ aproape de zona Dristor
5. Să primească copii noi acum, în timpul anului școlar.
Orice sugestie mă ajută.
Mulțumesc.

Posted from WordPress for Android

Stăm acasă

Azi stăm acasă. Suntem răniți, cu febră, tuse, curge nasul, tot tacâmul 😦 Mulți copii de la grădiniță sunt răciți, peste tot se aude tuse, năsucuri înfundate, a început sezonul răcelii la copilași. Asta e, o să treacă, nu?

Posted from WordPress for Android

Bunul simţ la români (sau cei 7 ani de acasă)

De ceva timp mă frământă o problemă. Mai exact, de nouă luni, de când mi-am înscris copilul la grădiniţă.

Eu, ca tot omul (aşa credeam), când intram dimineaţă în grădiniţă, în „sala de primire”, dădeam Bună dimineaţa şi mă străduiam să îl învăţ şi pe fi-miu acelaşi lucru, cum am învăţat şi eu acum 40 (sic) de ani de la părinţii mei.

Am constatat că, spre deosebire de colegii de grădiniţă ai lui fi-miu care se străduiau, fiecare după posibilităţi, să răspundă, „colegii” mei, adică alţi părinţi, bone, bunici şi alţi aducători de copii la grădiniţă, cu puţine excepţii (cam aceleaşi în fiecare zi), parcă erau angrenaţi într-un concurs „O pisică moartă, la popa la poartă, cine-o râde şi-o vorbi, s-o mănânce coaptă”, aşa de adânc coborau privirile şi se afundau în hainele şi bagajele copilaşilor.

Am crezut la început că mi se pare, că sunt un pic paranoic, oricum scenele se repetau şi după amiaza, la ora la care „recuperam” copiii, doar că atunci mă întâlneam cu mult mai puţin părinţi.

Au fost câteva zile în care l-am dus dimineaţă împreună cu doamna mea. Ea ieşea de acolo consternată: băi, vorbesc eu prea încet, sau ce?, de ce nu răspund ăştia la salut?

Între timp i-am urmat sfatul, în sensul în care (nu, staţi puţin, eu dau bună dimineaţa în continuare, e un reflex dobândit în 7+ ani de acasă) nu mă mai stresez: care răspunde să fie sănătos, care nu idem.

Dar azi m-am opărit din nou. Venind la servici, am intrat în holul clădirii şi am dat peste 3 pupeze colege, cu vreo 10-15 ani mai tinere şi cu vreo 6-7 ani mai puţin decât mine în firmă (poziţia nu o discut, nu are nici o importanţă), care discutau de zor. Spun cuviincios Sărut mâna, mă uit la ele din mers, trecând pe la vreo 50 de cm de grup şi…… nu mi se întoarce nici măcar o privire.

Şi iar m-am înspumat, ca prostu’.

Băi, bunul simţ a murit la revoluţie, împreună cu Bulă???