Vreţi să îi daţi copilului vostru un smartphone?

Înainte să luaţi această decizie, sau chiar şi după (pentru că sunt sigur că mulţi dintre voi deja aţi făcut-o), gândiţi-vă cât de bine i-ar (şi v-ar) prinde câteva regului (pe care le-aţi putea foarte bine pune într-un Contract) de utilizare pe care să i le impuneţi.

Am citit ieri pe blogul Cojocarilor un articol foarte interesant pe tema asta.

Vă dau câteva exemple:

1. Acesta este telefonul meu. Eu l-am cumpărat. Eu l-am platit. Tie doar ti-l imprumut.

2. Eu trebuie sa stiu intotdeauna parola.

3. In cazul in care suna, raspunde! Este un telefon. Spune “buna ziua”, fii respectuos. Nu ignora niciodata un apel telefonic în cazul în care pe ecranul telefonului scrie “mama” sau “tata”. Niciodata!

…………………………………………………..

17. Priveste în sus. Priveste ce se intampla in jurul tau. Priveste pe fereastră. Ascultă păsărelele. Iesi la plimbare. Discuta cu un străin. Intreaba-te fara sa cauti pe google.

18. O sa gresesti. Iti voi lua telefonul. Vom sta jos și vom vorbi despre asta. O vom lua de la capat. Noi doi, Tu și cu mine, invatam mereu. Eu sunt în echipa ta. Suntem împreună în asta.

Vă invit să citiţi şi voi articolul complet!

Să avem o săptămână excelentă!

 

Bunul simţ la români (sau cei 7 ani de acasă)

De ceva timp mă frământă o problemă. Mai exact, de nouă luni, de când mi-am înscris copilul la grădiniţă.

Eu, ca tot omul (aşa credeam), când intram dimineaţă în grădiniţă, în „sala de primire”, dădeam Bună dimineaţa şi mă străduiam să îl învăţ şi pe fi-miu acelaşi lucru, cum am învăţat şi eu acum 40 (sic) de ani de la părinţii mei.

Am constatat că, spre deosebire de colegii de grădiniţă ai lui fi-miu care se străduiau, fiecare după posibilităţi, să răspundă, „colegii” mei, adică alţi părinţi, bone, bunici şi alţi aducători de copii la grădiniţă, cu puţine excepţii (cam aceleaşi în fiecare zi), parcă erau angrenaţi într-un concurs „O pisică moartă, la popa la poartă, cine-o râde şi-o vorbi, s-o mănânce coaptă”, aşa de adânc coborau privirile şi se afundau în hainele şi bagajele copilaşilor.

Am crezut la început că mi se pare, că sunt un pic paranoic, oricum scenele se repetau şi după amiaza, la ora la care „recuperam” copiii, doar că atunci mă întâlneam cu mult mai puţin părinţi.

Au fost câteva zile în care l-am dus dimineaţă împreună cu doamna mea. Ea ieşea de acolo consternată: băi, vorbesc eu prea încet, sau ce?, de ce nu răspund ăştia la salut?

Între timp i-am urmat sfatul, în sensul în care (nu, staţi puţin, eu dau bună dimineaţa în continuare, e un reflex dobândit în 7+ ani de acasă) nu mă mai stresez: care răspunde să fie sănătos, care nu idem.

Dar azi m-am opărit din nou. Venind la servici, am intrat în holul clădirii şi am dat peste 3 pupeze colege, cu vreo 10-15 ani mai tinere şi cu vreo 6-7 ani mai puţin decât mine în firmă (poziţia nu o discut, nu are nici o importanţă), care discutau de zor. Spun cuviincios Sărut mâna, mă uit la ele din mers, trecând pe la vreo 50 de cm de grup şi…… nu mi se întoarce nici măcar o privire.

Şi iar m-am înspumat, ca prostu’.

Băi, bunul simţ a murit la revoluţie, împreună cu Bulă???