Iar m-a enervat lipsa de bun simț!

Mă plângeam acum ceva timp de lipsa de bun simț la români.
Azi am avut parte de încă două mostre care m-au făcut să mă gândesc dacă nu cumva eu sunt cel sărit de pe fix și am așteptări nejustificate de la semenii mei.
În primul rând trebuie să vă povestesc o întâmplare de duminică. Era aproape ora două după amiază, și ne băgasem tot familionul la somn. Deodată s-a întețit muzica în apartamentul de deasupra mea și au început niște bufnituri și trânteli de ziceai că a început războiul. Am tresărit din dulcea moleșeală care mă cuprinsese, dar mi-am păstrat cumpătul. În schimb fi-miu a dat semne că îi cam sare somnul, așa că am bătut politicos în calorifer. Nimic, sus se dezlănțuia iadul. După vreo zece minute n-am mai rezistat și m-am dus la vecinu’ să încerc să îl conving s-o lase mai moale. Sonerie nu are, așa că m-am pus conștiincios pe bătut la / în ușă, așteptând „liniștit” pauzele dintre melodii. Nimic! N-a ieșit. Peste încă vreun sfert de oră de audiție muzicală a trebuit să repet figura. De data asta am auzit clar cum cineva vorbea, de fapt răcnea la telefon, și la un moment dat cred că s-a și uitat pe vizor. Dar de deschis ușa, nici pomeneală.
În schimb a oprit muzica. Dar deja mă înfierbântasem mult prea tare, așa că m-am pus pe scris. Am compus un bilețel civilizat, zic eu, în care îi reproșam vecinului că după ce că face o gălăgie cumplită, nici nu are bunul simț să deschidă ușa să vorbim bărbătește. Îi mai spuneam, în încheiere, că data viitoare nu mă mai ostenesc în zadar să bat la ușă și chem direct Poliția. După ce termin compunerea îi bag vecinului biletul în cutia poștală.
Și așa ajung la episodul de azi.
Dimineață găsesc un bilețel în cutia mea poștală. Era, bineînțeles, de la vecinu’. Și mă ia și mă face de mă usturau ochii citind. Că trebuia să îmi dau seama după muzică că el nu era acasă, ci băiatul lui, (am uitat să spun că vecinul în cauză e unul la vreo 30 de ani, pe care l-aș descrie ca un țăran coclit dacă nu aș fi cunoscut mulți țărani mult mai bine crescuți decât specimenul în cauză) care are vreo 10 ani și se dezlănțuie când e singur acasă, că eu sunt lipsit de bun simț că dau buzna să îi bat la ușă, că „n-am materie cenușie” dacă fac scandal din atâta lucru, că și eu îi deranjez pe alții cu plodul meu (observați că el are băiat în timp ce eu am plod), că asta e viața la bloc și dacă nu îmi convine să mă mut la casă sau în deșert. Și mă invită ca data viitoare să chem Poliția.
Ceea ce mi-am și propus să fac.

Și peste jumătate de oră o pățesc și pe a doua.
Îl duc pe fi-miu la grădiniță, ca de obicei. Trag mașina într-unul din cele două locuri de parcare din fața grădiniței, celălalt fiind ocupat. Intru val-vârtej, îl dezbrac pe fi-miu cam din mers, îl îmbrac în hainele de grădiniță și mă năpustesc spre mașină, pentru că întârziam la servici. Dar, surpriză: parcase unul în spatele meu, blocându-mă și pe mine, și mașina de alături, deși la câțiva metri mai în spate erau o grămadă de locuri libere în parcarea blocului. Îmi aprind o țigare și aștept lângă mașină. După câteva minute apare omu’. Își cere scuze, dar mă pune dracu’ să îl întreb politicos, pe un ton scăzut, de ce a preferat să blocheze două mașini în loc să parcheze 5 metri mai încolo. Atât mi-a trebuit. A sărit cu gura, tot el, că ce mare șmecherie că ne-a blocat câteva minute, că a pățit-o și el și n-a făcut scandal. L-am întrebat dacă i se pare că eu am făcut scandal, i-am cerut scuze că mi-am permis să îl deranjez, m-am urcat la volan și dus am fost, gata montat pentru o nouă zi minunată de muncă.

Măi oameni buni, m-am tâmpit eu, trebuie să mă duc la doctor să mă caut? În ce lume trăim?

Posted from WordPress for Android