Mă enervează…

… cei care parchează pe locurile pentru persoane cu handicap doar fiindcă le e lene să caute un loc de parcare liber.
… cei care parchează pe locurile pentru persoane cu handicap doar pentru că sunt cel mai aproape de intrare și le este lene să se deplaseze per pedes.
… cei care parchează pe zonele hașurate, pe borduri, pe trotuarele din parcările centrelor comerciale, doar pentru că le este lene să caute un loc de parcare liber.
… cei care parchează pe două locuri, pentru că le este lene să mai facă două – trei manevre și să se încadreze pe un loc.
… cei care vin tare pe linia de tramvai și pe urmă se urcă peste tine la semafor, doar pentru că le este lene să stea în coloană.
… și mulți alții.
Și putem înlocui fără probleme „le este lene” cu „sunt nesimțiți”!

Posted from WordPress for Android

Bariere

Nu vreau să vorbesc despre cine știe ce bariere ale cunoașterii, credinței, încrederii etc etc etc. Pur și simplu mă refer la banalele bariere ale parcărilor cu plată de pe lângă marile centre comerciale.
M-am întâlnit cu ele în ultimii ani cel puțin o dată pe săptămână, când mergeam la târguieli sau la Mall. Marea majoritate a parcărilor au o „perioadă de grație”, primele n minute sau ore sunt gratuite. Întotdeauna am trăit cu impresia, deși nu am văzut scris nicăieri, că și dacă m-am încadrat în acele minute gratuite trebuie să validez cartela la un cititor. Nu o dată am plecat din magazin până în parcare, să-mi iau cartela din mașină, m-am întors în mall să o validez, și pe urmă iar la mașină, și am ieșit din parcare.
Zilele trecute, la o șuetă cu cumnatul meu, din vorbă în vorbă am înțeles că el nu mai validează cartela dacă e în intervalul gratuit. Am încercat și eu aseară și a funcționat. Și mi-au revenit în minte toate drumurile pe care le-am făcut de atâtea ori degeaba.
Mare tolomac am fost!
Voi ați pățit așa ceva?

Posted from WordPress for Android

La aeroport

Duminică am fost la aeroport, la Otopeni. Am condus pe cineva. Mărturisesc că a fost prima oară când am dus pe cineva la Plecări și am stat mai mult decât cele două minute în care ajutam persoana respectivă să își încarce bagajele pe un cărucior și să îi urez drum bun.
Revin. Duminică am stat două ore la Plecări.
Așadar, am băgat mașina în parcarea de la Plecări (știu, repet cam des, dar simt nevoia să fiu explicit), nu înainte de a-i da un mare ocol, deși respectasem indicatoarele cu sfințenie, eram aproape convins că am ratat intrarea în parcare, și ne-am văzut cu toții de treburi, unii cu check in, alții cu zgâitul după avioane, am stat la o cafea de la revedere, după care începe aventura.
În ditamai aeroportul, ditamai parcarea, una din cele mai scumpe parcări din oraș (6 lei/oră), trebuie să ieși din incinta aeroportului ca să plătești. Nu contează dacă plouă, e viscol, arde soarele, trebuie să le înfrunți ca să plătești parcarea. Și nu sunt decât două aparate în dreptul ieșirii din aeroport (două!!!) și unul la barierele de ieșire din parcare.
Bineînțeles, două cozi de 15-20 de persoane fiecare. Am dat cu banu’ și am ales (prost, bineînțeles). Aparatul mergea ca dracu’. Fără exagerare, dura cam 15-20 secunde doar să îți calculeze suma de plată. Bineînțeles că la aparatul la care m-am așezat s-a blocat cititorul de bancnote, așa că a trebuit să așteptăm „băieții de la firmă” să îl schimbe. După ce îți citea jetonul (apropos, credeam că au dispărut jetoanele astea), îți afișa suma maximă pe care ți-o poate da rest. Să fim bine înțeleși, nu puteai să știi cât îți poate da rest decât când îți venea rândul.
După jumătate de oră de așteptare (= 3 lei din banii mei, nu-i așa?), îmi vine rândul. Bag jetonul, îmi calculează 12 lei de plată și afișează și suma maximă pentru rest 30 lei. Evident, aveam 50 de lei. Noroc că eram cu un prieten, care mi-a împrumutat cei 12 lei, altfel nu știu cum se termina istoria.
Am plecat cu un gust tare amar.
Mai e mult până departe!

Posted from WordPress for Android

Iar m-a enervat lipsa de bun simț!

Mă plângeam acum ceva timp de lipsa de bun simț la români.
Azi am avut parte de încă două mostre care m-au făcut să mă gândesc dacă nu cumva eu sunt cel sărit de pe fix și am așteptări nejustificate de la semenii mei.
În primul rând trebuie să vă povestesc o întâmplare de duminică. Era aproape ora două după amiază, și ne băgasem tot familionul la somn. Deodată s-a întețit muzica în apartamentul de deasupra mea și au început niște bufnituri și trânteli de ziceai că a început războiul. Am tresărit din dulcea moleșeală care mă cuprinsese, dar mi-am păstrat cumpătul. În schimb fi-miu a dat semne că îi cam sare somnul, așa că am bătut politicos în calorifer. Nimic, sus se dezlănțuia iadul. După vreo zece minute n-am mai rezistat și m-am dus la vecinu’ să încerc să îl conving s-o lase mai moale. Sonerie nu are, așa că m-am pus conștiincios pe bătut la / în ușă, așteptând „liniștit” pauzele dintre melodii. Nimic! N-a ieșit. Peste încă vreun sfert de oră de audiție muzicală a trebuit să repet figura. De data asta am auzit clar cum cineva vorbea, de fapt răcnea la telefon, și la un moment dat cred că s-a și uitat pe vizor. Dar de deschis ușa, nici pomeneală.
În schimb a oprit muzica. Dar deja mă înfierbântasem mult prea tare, așa că m-am pus pe scris. Am compus un bilețel civilizat, zic eu, în care îi reproșam vecinului că după ce că face o gălăgie cumplită, nici nu are bunul simț să deschidă ușa să vorbim bărbătește. Îi mai spuneam, în încheiere, că data viitoare nu mă mai ostenesc în zadar să bat la ușă și chem direct Poliția. După ce termin compunerea îi bag vecinului biletul în cutia poștală.
Și așa ajung la episodul de azi.
Dimineață găsesc un bilețel în cutia mea poștală. Era, bineînțeles, de la vecinu’. Și mă ia și mă face de mă usturau ochii citind. Că trebuia să îmi dau seama după muzică că el nu era acasă, ci băiatul lui, (am uitat să spun că vecinul în cauză e unul la vreo 30 de ani, pe care l-aș descrie ca un țăran coclit dacă nu aș fi cunoscut mulți țărani mult mai bine crescuți decât specimenul în cauză) care are vreo 10 ani și se dezlănțuie când e singur acasă, că eu sunt lipsit de bun simț că dau buzna să îi bat la ușă, că „n-am materie cenușie” dacă fac scandal din atâta lucru, că și eu îi deranjez pe alții cu plodul meu (observați că el are băiat în timp ce eu am plod), că asta e viața la bloc și dacă nu îmi convine să mă mut la casă sau în deșert. Și mă invită ca data viitoare să chem Poliția.
Ceea ce mi-am și propus să fac.

Și peste jumătate de oră o pățesc și pe a doua.
Îl duc pe fi-miu la grădiniță, ca de obicei. Trag mașina într-unul din cele două locuri de parcare din fața grădiniței, celălalt fiind ocupat. Intru val-vârtej, îl dezbrac pe fi-miu cam din mers, îl îmbrac în hainele de grădiniță și mă năpustesc spre mașină, pentru că întârziam la servici. Dar, surpriză: parcase unul în spatele meu, blocându-mă și pe mine, și mașina de alături, deși la câțiva metri mai în spate erau o grămadă de locuri libere în parcarea blocului. Îmi aprind o țigare și aștept lângă mașină. După câteva minute apare omu’. Își cere scuze, dar mă pune dracu’ să îl întreb politicos, pe un ton scăzut, de ce a preferat să blocheze două mașini în loc să parcheze 5 metri mai încolo. Atât mi-a trebuit. A sărit cu gura, tot el, că ce mare șmecherie că ne-a blocat câteva minute, că a pățit-o și el și n-a făcut scandal. L-am întrebat dacă i se pare că eu am făcut scandal, i-am cerut scuze că mi-am permis să îl deranjez, m-am urcat la volan și dus am fost, gata montat pentru o nouă zi minunată de muncă.

Măi oameni buni, m-am tâmpit eu, trebuie să mă duc la doctor să mă caut? În ce lume trăim?

Posted from WordPress for Android