Plec la mare

Luni începe binemeritatul meu concediu. Spre deosebire de ultimii 4-5-6-…. nu ştiu câţi ani, nu am nimic, dar NIMIC aranjat.

Aşa că, deşi aveam principiul că dacă nu am bani suficienţi pentru litoralul românesc trebuie să mă duc la bulgari, din lipsă de timp o să dau o fugă la mare, la noi.

Singura staţiune care mi se pare acceptabilă este Năvodari.

Aşa că vă rog daţi-mi nişte sugestii, recomandări, dacă aveţi.

Mulţumesc.

Iris sau Cristi Minculescu? Eu cu cine votez / rămân?

sau

Aceasta este o întrebare pe care mi-am pus-o de când a fost aruncată „bomba” plecării lui Cristi dintre Irişi.

Cei care mă cunosc ştiu că sunt un fan Iris de când am început să selectez muzica pe care o ascultam, adică de pe la 16 ani, din 1986. Am cântat din public, împreună cu ei, la toate concertele lor aniversare, începând cu cel din ’92. În cei 26 de ani în care i-am urmărit am cântat cu ei în pieţe, în săli, în cârciumi (pe litoral), în cluburi, pe unde i-am prins. În adolescenţă, când mergeam la mare, concediul nu era împlinit dacă nu dădeam o fugă în Eforie Nord la Neon sau apoi în Neptun la Marea Neagră, mergând cu „Trenul fără naş”, pentru că de bani ţineam să îmi iau şi eu la cârciuma respectivă o friptură şi o sticlă de vin. Chiar dacă mai băgau un Modern Talking la mişto, cântau şi piese adevărate din repertoriul lor şi al altora („I Want To Break Free” al lui Queen era nelipsit) şi asta făcea să merite deplasarea.

Cristi a fost un idol al tinereţii mele. Am reuşit să-l abordez de două ori. Odată i-am luat un autograf pe Cartea de Identitate (nu aveam altceva la mine), şi l-am păstrat până a expirat Cartea, iar a doua oară m-am dus cu doamna mea într-un club în Grozăveşti, unde Iris avea cântare, şi într-o pauză i-am prezentat-o lui Cristi, şi i-am menţionat că sunt născuţi în aceeaşi zi. Ce coincidenţă!

Să revin. Când am auzit anunţul făcut de trupă că Mincu’ va pleca de la ei, am fost un pic mirat, dar nu m-am grăbit să trag concluzii. Până la urmă nici nu contează cine are dreptate, care au fost motivele despărţirii, asta e, viaţa merge înainte.

Eu i-am iubit aşa cum au fost, împreună atâţia ani, pentru fanii lor.

Ce facem acum? Cu cine votez?

Mulţi au spus că Iris nu e Iris fără Cristi. E drept, păreau legaţi pe vecie, dar să vedem ce au făcut alţii.

Când Freddie Mercury a murit (mă rog, nu e chiar aceeaşi situaţie), Queen au hotărât să nu mai caute alt vocalist. S-au reunit doar la diverse concerte omagiale sau umanitare, au cântat cu diverşi solişti (dintre care cel mai mult mi-a plăcut George Michael), dar şi-au făcut cariere solo.

Led Zeppelin şi-au pierdut tobarul, pe John Bonham, în 1980, şi au decis să se oprească, să nu încerce să îl înlocuiască. S-au mai reunit în 2007, într-un concert Tribute la Londra, avându-l la tobe pe Jason Bonham, fiul lui John. În rest, cariere separate.

În schimb, de exemplu, AC DC l-au pierdut pe Bon Scott în 1980, după ce se scoseseră deja câteva albume de mare succes. L-au cooptat în trupă pe Brian Johnson şi au mers mai departe cu şi mai mare succes.

Ce vor face Iris? Deocamdată l-au înlocuit pe Cristi cu Tony Şeicărescu, despre care eu unul nu ştiu mare lucru, dar sunt dispus să-i acord „prezumţia de nevinovăţie”. L-am văzut în câteva înregistrări pe YouTube, dar nu m-am edificat. M-am bucurat că vor cânta în Decembrie la Sala Palatului, dar din păcate concertul s-a anulat. Zilele trecute au cântat într-un club din Bucureşti, dar n-am putut merge. Însă sunt hotărât să merg să îi văd în noua formulă, să văd ce poate Tony. Dacă mă gândesc bine, Nelu Dumitrescu e cel care e în trupă de la început, în timp ce Cristi a mai plecat din trupă, de două ori, prin ’82 şi ’84.

Ce va face Cristi? Are acum un proiect cu doi prieteni din Germania, au înfiinţat trupa LOTUS (oare va cînta vreodată Floare de Lotus 😉 ?) pe care abia aştept să o văd în Decembrie.

Vom trăi şi vom vedea. Deocamdată votez şi cu unul şi cu ceilalţi.

Vă ţin la curent 😉

Surse foto: aici şi aici

Evenimente DE NEUITAT (ep.3)

Să continuăm serialul început aici şi aici.

Am terminat noi fain frumos cu nunta secolului duminică noaptea. Luni a fost zi de relaxare, cu tras sufletul, depănat impresii şi făcut bagaje. Mi-am cărat şi epava maşinii în curtea întreprinderii la care cu onor lucram (şi) atunci, am dat-o în grija băieţilor s-o ducă la service şi să fie gata pe când m-oi întoarce eu din luna de miere.

Apoi am fost la Agenţia CFR să luăm bilete de tren, că deh, nu mai aveam maşină 😦

Planurile iniţiale pentru săptămâna de miere erau pentru o săptămână în Bulgaria, la mare, împreună cu naşii. Pe urmă ne-am răzgândit, ne-am hotărât să mergem singuri, pe litoralul românesc. În urmă cu un an făcusem prima noastră vacanţă împreună într-o vilă frumuşică, pe faleză, spre Epavă, şi ne-am hotărât să ne petrecem şi săptămâna de miere tot acolo.

Culmea a fost că şi naşii şi-au schimbat brusc opţiunea şi cu o săptămână înainte de plecare am aflat că, totuşi, ne vom întâni în Costineşti: ca să vezi, când am încercat să organizăm concediul împreună nu ne-a ieşit, când ne-am organizat fiecare pe cont propriu ne-a ieşit să îl petrecem împreună. 🙂

Aşa, să revenim care va să zică.

Ne-am  luat biletele de tren pentru Costineşti, dimineaţă, cam pe la ora 9.00 parcă.

Bineînţeles că ne-am trezit la timp, dar atâta ne-am lălăit prin casă că am intrat în criză de timp. Iar eu, panicosul familiei, am început să mă stresez îngrozitor, şi să-mi stresez şi doamna. Am tot oscilat între metrou şi taxi, ne-am decis asupra taxiului, bineînţeles că în locul unde tot timpul tronau cel puţin 5-6 taxiuri acum nu era nici unul, am prins unul din mers, mi se părea că pe lângă traficul infernal de la ora aia şoferul oricum a ales cea mai proastă variantă de traseu, aşa că am plecat în honeymoon cu capsa pusă.

Am ajuns la gară cam cu 2 minute înainte de plecarea trenului.

Am rupt-o la fugă pe peron, cu valizele după noi, de ne-au ieşit limbile de un cot, şi am pus piciorul pe scara trenului exact la ora la care acesta trebuia să plece.

Şi spun trebuia pentru că de aici începe altă aventură. Ne tragem noi sufletul, ne găsim locurile în compartiment, arunc în plasă bagajele şi mă prăbuşesc pe banchetă. După câteva minute mă adun şi ies pe coridor la o ţigare.

Atunci îmi dau seama că, deşi trecuseră vreo 10 minute de la ora anunţată, trenul nu se urnise.

Întreb un naş, care era prin preajmă, ce se întâmplă, şi mi-a răspuns că o să plecăm cu ceva întârziere, din cauză că au dat ţiganii iama în cablurile de cupru şi au murit comunicaţiile în Gara de Nord, iar traficul e dirijat prin telefon mobil, deci se desfăşoară mult mai greu decât de obicei.

Asta e, am zis, ne-a ieşit sufletul alergând degeaba, acum stăm şi aşteptăm. Problema era că nimeni nu ştia cât mai avem de aşteptat, un minut, două, zece, o jumătate de oră? Şi la cât de mare e Gara de Nord, n-aveam curaj să cobor din tren să fug să iau şi eu nişte ziare (că aşa era moda atunci, să citeşti ziare în print, nu on line), reviste, ceva de omorât timpul. Am mai descoperit cu stupoare că „pacheţelul” pentru tren pregătit cu migală de doamna mea era la loc sigur, pe masă, în bucătărie. Noroc că apucasem să strecurăm în bagaje nişte arahide glazurate, rămase de la nuntă, unde le folosisem la colecţionarea mărturiilor, şi cam alea au fost mâncarea noastră până la Costineşti. Şi de băutură de orice fel duceam lipsă, pentru că aveam în plan să luăm din drumul nostru spre gară, dar în goana şi nebunia aia nu am apucat să luăm nimic.

Şi uite aşa am zăcut în Gara de Nord vreo 2 ore, după vreo 3 ore ajusesem cam prin dreptul Otopeniului, ne-am mai târât prin câmpiile patriei  câteva ore, şi am reuşit să ajungem în Costineşti după vreo 8 ore. Ce să mai spun, căldură maximă (luna august, aer condiţionat nema), sete şi foame şi nervi cât cuprinde, telefoane din 30 în 30 minute la Costineşti la vilă să o asigurăm pe „tanti”că venim, să nu cumva să dea camera altcuiva.

8 ore!!! Parcă plecasem în Asia, frăţioare, nu nişte amărâţi de 250 km până la Costineşti.

În fine, am ajuns, ne-am cazat, am petrecut o săptămână minunată.

Foarte „haios” a fost când am aflat că s-a interzis fumatul în tren. Noi, doi fumători înrăiţi, ne gândeam cum dracu’ vom sta iarăşi 8 ore nefumaţi, dar am avut noroc cu părinţii lui naşu’ că plecau spre Bucureşti în aceeaşi zi cu noi, aşa că ne-au dus ei cu maşina şi am stat nefumaţi doar vreo două ore 🙂

A mai fost o fază drăguţă la plecare. Când ne-am dus de pe plajă la vilă să luăm bagajele, nepoţii noştri (de 4, respectiv 2 ani) au vrut să vină cu noi să vadă şi ei camera. „Tanti” de la vilă a holbat nişte ochi când i-a văzut…. „Mamă, abia aţi venit în luna de miere, când i-aţi făcut, şi aşa măricei?”

Cam aşa a fost al treilea eveniment, marcat de peripeţii.

Dar mai sunt şi altele.

Metrou taxi gara băut mâncat furat cabluri marturii
Singuri costinesti, copii, fumat în tren

Litoral 2012 – partea a 3-a (probabil ultima)

Prefata:

Nu stiu ce dracu’ click-uri am dat, ca s-a dus dracului frumusete de post, nu-l gasesc nicaieri, nici in ciorne, s-a dus si inspiratia mea, asa ca cititi cu blandete mai departe.

Dupa cum mi-am promis, mi-am facut damblaua si am revenit in Navodari.

Cu chiu cu vai am reusit sa gasesc doua camere la Hotel Napoli, in capul strazii care duce la plaja La Tortuga, unde m-am rasfatat acum 2 weekend-uri, dupa cum spuneam aici .

Am facut o rezervare telefonica, am dat drumul la bani online (avans, deh) si vineri dupa amiaza ne-am strans toata familia (care de la gradinita, care de la servici) si am demarat in tromba spre Navodari.

Dupa doua ore si un sfert, pe la 9 seara am ajuns in Navodari. Era sa ratam hotelul, care era scufundat in bezna. Ce dracu’, eu abia am gasit 2 camere si hotelul asta e pustiu? M-a lamurit repede receptionera care ne-a intampinat in parcare: e doar o defectiune minora la tabloul electric, se rezolva imediat. S-a rezolvat a doua zi, pe la 4 dimineata 🙂

Dupa ce ne-am cazat la lumina lumanarilor, puse la dispozitie cu generozitate de personalul hotelului (aceeasi receptionera, draguta si amabila, de altfel), ochiul ager al nevesti-mii a descoperit colacul de la toaleta care nu prea se tinea in suruburi (se rezolva imediat, a venit un nene, a mai strans suruburile, a promis ca a doua zi il schimba, nu l-a schimat nimeni – evident) si ceva urme de nisip prin cadita dusului. In rest, era OK 😀

Pe la 10 seara au bufnit odata toate prizele din camera, de ziceai ca se trage cu pocnitori de anu’ nou, asa ca m-am repezit si am tras din priza tot ce-am prins: TV, aer conditionat, frigider, in speranta unui somn linistit.

Am iesit un pic afara, sa ne dezmortim mainile, picioarele si ochii, dupa care ne-am bagat la somn.

Sambata dimineata junioru’ a dat desteptarea la 6.30, asa ca pe la 8 am ajuns pe plaja pustie (da’ pustie pe bune, nu era decat un nene care aranja sezlongurile).

Vremea nu prea a tinut cu noi, a fost innorat, a batut vantul, dar am putut sa stau linistit pe sezlong si sa il vad pe fi-miu alergand de colo colo, ceea ce in minunatul Costinesti nu ar fi fost posibil.

Dupa amiaza a fost si mai urat afara, asa ca am purces spre Mamaia, unde l-am rezolvat pe fi-miu si cu telegondola (ce tampenie mi s-a parut renuntarea la biletul dus-intors, vorba aia, de ce sa stam doar la o coada cand putem bine-merci sa stam la doua, nu?), si cu trambulinele, si cu minicarul, si cu „saritoarele”.

Seara, cand ne-am intors la hotel, am avut surpriza sa gasim parcarea full, si o mare nunta in pericol sa inceapa.

Pericol a fost: n-am inchis ochii toata noaptea, a zbierat muzica si guristu’, incat dimineata ma intrebam daca nu cumva ar trebui sa dam si noi plicu’, daca tot ne-am bucurat de vastul repertoriu.

Tot sambata am avut bucuria sa mai pocneasca odata toate prizele, si asta a cauzat parlirea incarcatorului de Iphone al nepoatei mele, care a avut proasta inspiratie de a-si pune telefonul la incarcat. Bineinteles ca cerereile noastre de despagubire s-au lovit de zambetul dulce si neputincioas al receptionerei: o sa vedem ce putem face, o sa sunam patronii bla bla bla

Duminica s-a mai indurat vremea de noi, a iesit un pic de soare.

Am profitat de „amabilitatea” personalului, care ne-a indicat un check out la ora 11, asa ca pe la 8 am bagat bagajele in portbagaj, ne-am urcat in masina si am parcurs cei 300 m pana la plaja.

Si la pranz am plecat acasa, sa salvam pisoiu’ care era inchis in baie de vineri dupa-amiaza.

In loc de concluzie: voi reveni cu placere la Navodari, dar nu la Hotel Napoli!

Litoral 2012 – partea 2 (probabil nu si ultima)

Aşa cum am promis, revin cu impresiile despre Litoralul românesc, ediţia 2012.

Am fost realmente surprins de ceea ce înseamnă bucăţica de autostradă dată recent în folosinţă (Cernavodă – Agigea). Pentru mine a fost o imensă surpriză: la plecare, GPS-ul spunea 240 km, 2 ore şi jumătate, adică o medie orară de 100 km. Mi se părea, ca de obicei, o utopie a GPS-ului, dar, ce să vezi, chiar aşa a fost. Am ajuns la Costineşti în două ore şi jumătate. Până acum făceam cam două ore jumate până în Constanţa, încă 30-45 minute prin nesemnalizata metropolă, şi încă atât până la Costineşti. OK, ăsta a fost drumul, foarte bun.

Ajuns acolo, m-am înfipt într-o mulţime de oameni pe strada principală, de credeam că sunt cu maşina în pasajul dintre Unirea 1şi Unirea 2 când vin patru metrouri odată. Mă şi gândeam: ăştia o să fie mâine toţi pe plajă, unde dracu’ pun şi eu cearceaful?

Când am descărcat maşina, cumnată-miu m-a întrebat, văzând sacoşa de jucării a lui fi-miu: tu unde pui astea? Pe plajă, normal. Să crezi tu că ai loc, o să le ţii în braţe.

Şi a avut dreptate! Dimineaţa am mers la plajă, iar decorul era mai rău decât în visele mele cele mai urâte: cearceaf lângă cearceaf, şezlong lângăşezlong, lume cât încape, ce mai, horror!

Plaja din Costineşti era un coşmar, fundul mării, cum îl ştiam, cu groapă ‘la intrare’, pietre şi scoici, dar marea, un vis, valuri ca în vremea copilăriei mele. Bine, vreo două din ele m-au cam dat peste cap (la propriu), unul chiar mi-a smuls bărcuţa cu copilul din mână, dar l-am recuperat la mal în cele din urmă 🙂

Seara am dat o tură prin Satul de Vacanţă din Mamaia, unde m-a curăţat fi-miu de bani, dar a fost chiar OK.

A doua zi acelaşi coşmar pe plajă, m-am certat cu unu’ care îşi pusese cearceaful lipit de picioarele şezlongului meu. Eu l-am atenţionat că voi coborî din şezlong direct în capul lui, el mi-a spus că o să fie atent şi o să se ferească.

Când fi-miu o tăia în linie dreaptă spre apă, peste cearceafuri, făcea 15 secunde până în acolo, iar eu, ocolind cearceafurile ca să îl prind, făceam vreo doua minute 🙂

După amiază am plecat spre Năvodari, unde am descoperit un alt tărâm (psssst, acum să nu mai spuneţi la nimeni, să nu dea lumea năvală acolo). Plajă largă, lume puţină, civilizată, un băruleţ (La Tortuga) foarte aproape, pe plajă, şezlonguri de lemn, umbrele de paie, foarte, foarte mişto. Fundul mării era lin, apa mică şi limpede, o plăcere. Am putut şi eu sta in fine, în tihnă, pe şezlong, privindu-l pe fi-miu cum aleargă de colo-colo.

Drumul de întoarcere, spre marea mea surpindere, a fost OK. Am evitat zona în care se circula pe un fir (prin Medgidia şi Cernavodă) si am făcut din Năvodari până în Bucureşti vreo două ore şi un sfert. Ce-i drept, am cam băgat piciorul în ea, dar a meritat.

Cam asta a fost aventura la ‘marea din România’, cum zice fi-miu, pe 2012, dar un Năvodari cred că mai bag anul ăsta.

Totuşi, după cum spuneam  aici merită să dai o tură la mare 😀

Litoral 2012 – partea 1

Diseară plec la mare, la Costineşti. M-am înarmat cu răbdare, tutun, motorină. Sper să ajung în vreo patru ore, ţinând cont că voi pleca pe la 6 după-amiază şi că fi-miu ar trebui să doarmă pe la 10.

Revin luni cu impresii, şi probabil ceva poze.

Week-end frumos să aveţi!