Azi citeam un post interesant pe blogul Denisei, despre Monopoly. Mi-am amintit de jocurile copilăriei mele, care probabil li se par copiilor de azi stupide, depășite, penibile, cam cum mi se păreau mie atunci jocurile despre care îmi povesteau părinții mei.
Îmi amintesc că pe la 8-10 ani, adică spre începutul anilor ’80, am văzut (și jucat) la un vecin Monopoly. Era jocul original, în italiană, procurat prin nu știu ce surse la vremea aceea (știu, mulți dintre voi zâmbesc acum). Am jucat la el toată vacanța de vară, aproape în fiecare zi.
Dar aș fi vrut să îl am și acasă, să îl joc cu ai mei, cu alți prieteni. Vecinul meu mi l-ar fi împrumutat, dar nu-l lăsau părinții.
Și atunci m-am hotărât: îmi fac eu singur propriul meu Monopoly.
Am luat o planșă de Piticot (pătrată, bineînțeles), am lipit peste ea o coală albă de hârtie lucioasă, am desenat tabla de joc. Pionii și zarurile le-am luat tot de la Piticot. Am cumpărat de la librărie vreo 8 cutii cu câte 100 de cartoane pentru cărți de vizită, pe care le-am scris cu carioci colorate și am făcut banii, proprietățile, cartoanele secrete. Din câteva radiere am cioplit case și hoteluri.
Și uite așa, după o zi de muncă, aveam propriul meu joc Monopoly, de care eram foarte, foarte mândru.
Și când am avut primul meu calculator, (o să povestesc altă dată despre el) unul din primele jocuri instalate a fost Monopoly.
Posted from WordPress for Android
Martie din Post 