Iris sau Cristi Minculescu? Ep. 2

Eram într-o ușoară dilemă. Au mai trecut zilele, am mai ascultat una-alta, încă n-am apucat să îi văd nici pe unii, nici pe celălalt, dar dilema este și mai grea.
Întâi am ascultat „E magic!”. M-am speriat. O combinație nefericită (pentru mine) de Holograf, Direcția V, Compact și vagi urme de Iris (cel din ultimii 10 ani, cunoscătorii știu la ce mă refer).

Pe urmă a apărut duetul Paula Seling – Cristi Minculescu – „Lumi paralele”. Mie îmi place vocea Paulei, Cristi a cântat foarte bine, și chiar dacă stilul piesei nu mă dă pe spate, mi s-a părut o piesă OK.

Sâmbătă seară însă am turbat. Strada Ta (inspirată, să zicem, de Judas Priest), o piesă comercială, oricum, cântată în duet cu Loredana, care mie personal nu îmi displace, dar nu pe o piesă Iris, fie ea și ușurică, a fost un fiasco total. Cristi se zbânțuia ca niciodată, Loredana făcea un fel de Ziga-Zaga, iar publicul parcă era la discoteca anilor ’80, dansa și bătea din palme, cam cum se întâmpla în aceeași perioadă, când Iris presta în cârciuma Marea Neagră din Neptun, cântând Chery Chery Lady.
Cristi Loredana (sursa foto: Andreea Roxana Codolean, care face o treaba extraordinară!)
Cristi, Iris, sunt sigur că puteți mult mai mult!
Vineri mă duc să văd și să ascult Lotus. Ne mai auzim.
O săptămână minunată să avem!

Posted from WordPress for Android

Iris sau Cristi Minculescu? Eu cu cine votez / rămân?

sau

Aceasta este o întrebare pe care mi-am pus-o de când a fost aruncată „bomba” plecării lui Cristi dintre Irişi.

Cei care mă cunosc ştiu că sunt un fan Iris de când am început să selectez muzica pe care o ascultam, adică de pe la 16 ani, din 1986. Am cântat din public, împreună cu ei, la toate concertele lor aniversare, începând cu cel din ’92. În cei 26 de ani în care i-am urmărit am cântat cu ei în pieţe, în săli, în cârciumi (pe litoral), în cluburi, pe unde i-am prins. În adolescenţă, când mergeam la mare, concediul nu era împlinit dacă nu dădeam o fugă în Eforie Nord la Neon sau apoi în Neptun la Marea Neagră, mergând cu „Trenul fără naş”, pentru că de bani ţineam să îmi iau şi eu la cârciuma respectivă o friptură şi o sticlă de vin. Chiar dacă mai băgau un Modern Talking la mişto, cântau şi piese adevărate din repertoriul lor şi al altora („I Want To Break Free” al lui Queen era nelipsit) şi asta făcea să merite deplasarea.

Cristi a fost un idol al tinereţii mele. Am reuşit să-l abordez de două ori. Odată i-am luat un autograf pe Cartea de Identitate (nu aveam altceva la mine), şi l-am păstrat până a expirat Cartea, iar a doua oară m-am dus cu doamna mea într-un club în Grozăveşti, unde Iris avea cântare, şi într-o pauză i-am prezentat-o lui Cristi, şi i-am menţionat că sunt născuţi în aceeaşi zi. Ce coincidenţă!

Să revin. Când am auzit anunţul făcut de trupă că Mincu’ va pleca de la ei, am fost un pic mirat, dar nu m-am grăbit să trag concluzii. Până la urmă nici nu contează cine are dreptate, care au fost motivele despărţirii, asta e, viaţa merge înainte.

Eu i-am iubit aşa cum au fost, împreună atâţia ani, pentru fanii lor.

Ce facem acum? Cu cine votez?

Mulţi au spus că Iris nu e Iris fără Cristi. E drept, păreau legaţi pe vecie, dar să vedem ce au făcut alţii.

Când Freddie Mercury a murit (mă rog, nu e chiar aceeaşi situaţie), Queen au hotărât să nu mai caute alt vocalist. S-au reunit doar la diverse concerte omagiale sau umanitare, au cântat cu diverşi solişti (dintre care cel mai mult mi-a plăcut George Michael), dar şi-au făcut cariere solo.

Led Zeppelin şi-au pierdut tobarul, pe John Bonham, în 1980, şi au decis să se oprească, să nu încerce să îl înlocuiască. S-au mai reunit în 2007, într-un concert Tribute la Londra, avându-l la tobe pe Jason Bonham, fiul lui John. În rest, cariere separate.

În schimb, de exemplu, AC DC l-au pierdut pe Bon Scott în 1980, după ce se scoseseră deja câteva albume de mare succes. L-au cooptat în trupă pe Brian Johnson şi au mers mai departe cu şi mai mare succes.

Ce vor face Iris? Deocamdată l-au înlocuit pe Cristi cu Tony Şeicărescu, despre care eu unul nu ştiu mare lucru, dar sunt dispus să-i acord „prezumţia de nevinovăţie”. L-am văzut în câteva înregistrări pe YouTube, dar nu m-am edificat. M-am bucurat că vor cânta în Decembrie la Sala Palatului, dar din păcate concertul s-a anulat. Zilele trecute au cântat într-un club din Bucureşti, dar n-am putut merge. Însă sunt hotărât să merg să îi văd în noua formulă, să văd ce poate Tony. Dacă mă gândesc bine, Nelu Dumitrescu e cel care e în trupă de la început, în timp ce Cristi a mai plecat din trupă, de două ori, prin ’82 şi ’84.

Ce va face Cristi? Are acum un proiect cu doi prieteni din Germania, au înfiinţat trupa LOTUS (oare va cînta vreodată Floare de Lotus 😉 ?) pe care abia aştept să o văd în Decembrie.

Vom trăi şi vom vedea. Deocamdată votez şi cu unul şi cu ceilalţi.

Vă ţin la curent 😉

Surse foto: aici şi aici

Evenimente DE NEUITAT (ep.2)

Aşa deci, să continuăm ce am început aici.

După ce am scăpat de întânirea cu „organul”, am tras aer adânc în piept şi mi-am dat seama că urmează o seară cel puţin ciudată: cea care cu o zi înainte era prietena mea şi locuia împreună cu mine de câteva luni mi-a devenit soţie şi a plecat la ea acasă!!!!

A fost dorinţa ei să mă duc duminică dimineaţă să o iau mireasă de acasă, şi am fost de acord, fără reţineri.

Dar acum, proaspăt căsătorit, cu maşina făcută franjuri, mă târam singur într-un taxi acasă, unde nu mă aştepta nimeni!

WTF? Cum vine asta? Şi cu ce dracu’ îmi umplu seara/noaptea?

Până la urmă am stat cu ochii beliţi în televizor, gândindu-mă dacă e ultima noapte de burlac sau prima noapte de bărbat însurat, ca să îl parafrazez pe Camil Petrescu 🙂

A doua zi, după câteva ore de somn, l-am luat pe cumnată-miu (sau naşul meu, din acea zi), pentru că eu eram fără maşină, şi am purces la ultimele târguieli ale dimineţii: lumânări, buchete, luat şi naşa (aka sor-mea) şi la final hai să îmi iau mireasa!

Acolo, după ce am supravieţuit şocului (băi, stiu că toţi sau aproape toţi zic aşa, dar eu chiar am avut cea mai frumoasă mireasă din lume), am sesizat că ceva nu e tocmai în regulă. Am prins-o într-un moment mai liniştit şi mi-a povestit ea păţania ei.

Acum trebuie să spun că majoritatea pregătirilor de nuntă le-am făcut împreună, dar au mai rămas şi câteva chestii exclusiv în grija ei: alegerea rochiei de mireasă, coafat, machiat şi toate alea.

Toate bune şi frumoase. Rochia luată, machiajul şi l-a făcut singură (foarte mişto, apropos), iar coafeza pe care a tot frecventat-o în ultima jumătate de ani i-a dat asigurări că îi va face o cafură trăznet, fără vreo „repetiţie” înainte, că depinde de feeling-ul din ziua respectivă, că bla bla bla. Şi în dimineaţa de duminică, cu câteva ore înainte de cununia religioasă, se prezintă doamna mea împreună cu sora ei la coaforul respectiv. Şi coafeza îi yice, foarte senină: ŞTII, M-AM GÂNDIT MAI BINE, NU O SĂ TE COAFEZ PENTRU CĂ MI-E FRICĂ CĂ NU OO SĂ IASĂ BINE!!!!!!

Şi uite-o pe doamna mea cu ochii în soare şi părul necoafat, neştiind încotro să o apuce. A plecat împreună cu sora ei în căutarea unui coafor care să o primească într-o duminică dimineaţă, printre mii de programări, să îi facă şi ei o „simplă” coafură de mireasă!

Culmea, a găsit destul de repede o doamnă dispusă să se înhame la chestia asta, care pe măsură ce lucra, o mai întreba: îţi place, cum ţi se pare, că eu nu văd prea bine, că mi-am uitat ochelarii acasă 😀

Până la urmă a ieşit nu bine, perfect chiar, şi-a şters lacrimile şi a plecat acasă să definitiveze treaba asta cu îmbrăcatul şi machiatul şi coafatul, Doamne-ajută că sunt bărbat şi nu trebuie să trec prin aşa ceva.

După care, cum vă spuneam, ne-am reunit şi am plecat la biserică, şi pe urmă la restaurant, unde am avut cea mai frumoasă nuntă care a existat vreodată, trudită şi planificată de noi doi, la care toată lumea, inclusiv noi, s-a simţit minunat.

Mi-aduc aminte că au fost vreo 50 de oameni (nuntă micuţă, cu cei cu adevărat apropiaţi), din care pot spune cu mâna pe inimă că pe 48 îi cunoşteam deja (nu cum se întâmplă la multe nunţi unde vin oameni pe care unul sau ambii miri nu i-au văzut niciodată şi trebuie să li se explice cine sunt), iar ceilalţi doi erau băiatul patronului firmei la care lucra doamna mea împreună cu prietenul ei.

S-a dansat în draci (eu unul am zis de-atunci că mi-a ajuns, că probabil voi mai dansa la botezul primului meu copil), s-a mâncat bine (am zis noi, dar au zis şi ceilalţi), muzica a fost beton, iar mie mi-a rămas în minte momentul când am fost anunţat că s-a furat mireasa, la care nepotul meu cel mare (care avea vreo 4 ani pe-atunci) s-a speriat şi a început să scâncească şi să tragă de mine să mergem să căutăm hoţii, că el vrea „miiasa înapoi!”.

Păi în condiţiile astea poţi vreodată să uiţi cum a fost în ziua nunţii tale? 😀

Bucharest City Tour

Acum vreo lună am cedat insistenţelor lui fi-miu şi am zis: Hai s-o facem şi pe asta.
Îi promisesem de mai mult timp să mergem cu ”autobuzul galben”, aşa că am plecat într-o frumoasă dimineaţă de duminică la drum, cu metroul până în Piaţa Unirii. M-am documentat bine pe net (cu o singură excepţie – preţul) şi ne-am proţăpit în Piaţa Unirii, lângă Hotel Horoscop, aşteptând minunea.
După vreo 20 de minute a apărut şi autobuzul. Am avut noroc de un ”etaj” aproape full, nu cum văzusem noi până atunci. Asta e, ne-a spus o doamnă amabilă că putem urca, am lăsat 50 de lei şi mi-a spus că îmi aduce ea cartelele sus după ce le activează. Am urcat două trepte, după care m-am întors şi am întrebat-o dacă îmi aduce şi restul. Păi care rest, că e 25 de lei de persoană, copilul merge gratis. Aha, mulţumesc, m-am făcut de băcănie, asta e.
Sus ne-am strecurat pe 3 locuri printr-o mare de copii (de şcoală generală, am apreciat eu) care făceau şi ei un tur, însoţiţi şi ghidaţi de ”Doamna”, şi încă câţiva turişti asemenea nouă.
Acum ce să zic, copiii erau gureşi, da’ gureşi nene, nu glumă. Mamă, ce-am îmbătrânit, mă gândeam eu, mă cam enervează gălăgia asta, dar nah, asta e, am fost şi eu ca ei, o să fie si fi-miu ca ei peste câţiva ani, aşa că treacă de la mine.
Am pornit din Unirii spre Universitate şi Romană. Doamna le mai povestea copiilor una-alta, uite Teatrul Naţional, uite Cinema Patria, uite Colţea etc. Nu erau prea interesaţi, mai tare îi pasiona să facă poze non-stop, să salute în gura mare trecătorii (chestie de bun simţ, nu? şi acum îmi răsună în urechi HELLO HELLO HELLO), să se plimbe de pe un rând de scaune pe altul. Au tresărit un pic când Doamna le-a prezentat Mc-ul şi KFC-ul de la Romană şi cam atât.

Eu eram atent la fi-miu, la drum, am făcut şi câteva poze, la unele obiective, în general la Bucureştiul văzut de la câţiva metri înălţime, dar mai ales la copiliţa lângă care mă aşezasem. Nu vă gândiţi la blestemăţii, doar că la fel ca mulţi din colegii ei stătea în picioare, destul de aplecată peste balustradă, şi cum autobuzul mergea pe dreapta, foarte aproape de bordură, trebuia să se ferească foarte des de crengile copacilor care se năpusteau ameninţător spre faţa ei şi a celorlalţi  copilaşi. Problema era că se ferea atât de energic, se lăsa pe spate atât de rapid si de amplu, că trebuia permanent să o supraveghez să nu îmi spargă frumuseţe de nas cu spatele sau cotul sau rucsacul sau telefonul din dotare.

Cred că Doamna putea fi mai atentă la acest aspect, dar nu m-am băgat, să nu fiu eu ”tataie ăla cârcotaş”.

Singurul obiectiv care i-a interesat maximum a fost, citez din Doamna, ”Palatul lui Gigi Becali”. Efectiv s-au năpustit să facă poze, ţipau la şofer să meargă mai încet, eventual să oprească. Din păcate, astea sunt timpurile pe care le trăim, Palatul lui Becali era cel mai important obiectiv pentru copilaşii ăia.

Am văzut şi o exceptie între ei. O fată CITEA, şi nu orice, ci LA MEDELENI! Chiar mi s-a părut din alt film.

În rest a fost o experienţă plăcută. Am uitat să menţionez că, la cerere, puteai primi un ghid audio, sincer nu ştiu în ce limbă era comentariul,poate data viitoare îl voi încerca.

Un mare minus pentru pauza făcută de şofer, pe Kiseleff. A lăsat autobuzul undeva în soare şi el s-a strecurat sub copaci la umbră, a băut o cafea asortată cu două ţigări (după care îmi cam ardea şi mie buza, dar n-a anunţat nimeni cam cât va dura pauza) şi cu o conversaţie interminabilă la telefon, în timp ce noi ne prăjeam în soare.

Cam asta a fost plimbarea cu ”autobuzul decapotabil”, vorba lui fi-miu.

La Zoo Băneasa, cum zicea Artanu pe vremuri (pentru cine-şi mai aminteşte)

Duminică dimineaţa, la insistenţele mânzului meu, am încălecat cei 75 de cai putere ai maşinii din dotarea familiei şi am purces spre Zoo Băneasa.
Eram destul de sceptic, dat fiind anotimpul pe care se pare că am început să-l traversăm, în ceea ce priveşte bogăţia de exponate.
La intrare am avut parte de o surpriză plăcută: erau parcate acolo un fel de cărucioare de lemn, în care puteai să-ţi aşezi copilul şi să-l tragi după tine. Fi-miu a fost foarte încântat, aşa că m-am înhămat şi am pornit.

Nu a fost cea mai bună idee, pentru că fi-miu a îngheţat până la urmă, aşa că l-am dus pe el în cârcă şi am mai tras şi drăcovenia aia după mine, pentru că deh, om cu bun simţ, am zis să o las de unde am luat-o.

Întotdeauna m-am întrebat dacă există un traseu de urmat prin Grădina Zoologică. Eu de fiecare dată am umblat haotic, când în stânga, cînd în dreapta, m-am întors, am mai trecut odată pe la aceleaşi cuşti şi tot aşa. Dacă ştie cineva vreun traseu clasic, să mi-l spună şi mie.

Fiind frig, multe din animale sunt băgate în cuşti, iar acest lucru se pare că e clasificat TOP SECRET, fiindcă umbli ca nebunul şi nicăieri nu scrie pe unde sunt cuştile cu pricina.

Totuşi, ne-am bucurat să vedem leul, ceva tigri, urşi, cămile. După ture multiple, am găsit drumul spre EXOTARIU (voi aţi auzit de termenul ăsta?), căutând papagalii, dar la ultimul viraj ne-a întâmpinat o bandă galbenă pe care scria INTERZIS ACCESUL. Oare chestiile astea nu se pot anunţa de la intrare?

Şi m-a mai frapat o chestie: blocurile de la gardul Grădinii. Cum dracu’ o fi să dai un purcoi de bani pe un apartament în Băneasa, să ai o terasă frumoasă de pe care să savurezi mirosul de bălegar care se ridică în toată splendoarea lui de acolo?

Bafta mea la cumpărături online

Am o baftă la cumpărături online de nu se poate.

In februarie mi-am cumpărat de la Emag (că de acolo îmi fac 95% din cumpărăturile online) un LCD Samsung de vreo 2000 de lei. Peste o săptămână mare promoţie mare: TVA-ul înapoi pentru orice TV Samsung cumpărat (adică vreo 350 de lei).

Acum o lună am cumpărat, pentru a face cadou, un aparat foto Nikon (vreo 400 de lei). A doua zi promoţie: 50 de lei reducere la aparatele foto Nikon.

Săptămâna trecută mi-am luat şi eu (ca tot omul, după cum zicea nenea Boc) o tabletă Samsung de 1050 de lei. Ieri, ce să vezi? Ai ghicit: PROMOŢIE Orice tabletă Samsung achiziţionată are o reducere de 150 de lei + 1 card de 32 GB cadou (şi ăla face cam 100 de lei)

Nu degeaba îmi spune doamna mea de fiecare dată: Eşti sigur că vrei să cumperi acum? Nu mai aştepţi puţin?

Dacă vreţi să ştiţi ce promoţie urmează la Emag, întrebaţi-mă ce mi-am cumpărat zilele astea  🙂

Copiii spun lucruri trăznite, dar adevărate (ep.1)

M-am hotarât să împart cu voi, puţinii dar statornicii şi tăcuţii mei citititori (că n-aţi scrie un comment neam), „perlele” pe care le-am auzit de-a lungul timpului de la copii ai prietenilor, colegilor, neamurilor etc. Copiii, în naivitatea şi sinceritatea lor, au uneori nişte replici pline de adevăr, care te lasă mască.

Azi, primul exemplu:

Nişte prieteni au un băieţel care împlinise şapte ani. Până atunci se (îl) învăţaseră să doarmă cu ei, între ei, în patul conjugal. Atunci au hotarât că e momentul să rupă pisica:

– Dragul nostru Mihăiţă, gata, ai 7 ani, eşti băiat mare, de acum poţi să dormi singur, în camera ta.

– ADICĂ VOI, CARE SUNTEŢI MARI, ŞI NU VĂ E FRICĂ, VREŢI SĂ DORMIŢI 2 ÎN PAT, ŞI EU, CARE SUNT MIC, ŞI MI-E FRICĂ, TREBUIE SĂ DORM SINGUR? NU VĂ ÎNŢELEG!

Logică beton, nu-i aşa?

Litoral 2012 – partea a 3-a (probabil ultima)

Prefata:

Nu stiu ce dracu’ click-uri am dat, ca s-a dus dracului frumusete de post, nu-l gasesc nicaieri, nici in ciorne, s-a dus si inspiratia mea, asa ca cititi cu blandete mai departe.

Dupa cum mi-am promis, mi-am facut damblaua si am revenit in Navodari.

Cu chiu cu vai am reusit sa gasesc doua camere la Hotel Napoli, in capul strazii care duce la plaja La Tortuga, unde m-am rasfatat acum 2 weekend-uri, dupa cum spuneam aici .

Am facut o rezervare telefonica, am dat drumul la bani online (avans, deh) si vineri dupa amiaza ne-am strans toata familia (care de la gradinita, care de la servici) si am demarat in tromba spre Navodari.

Dupa doua ore si un sfert, pe la 9 seara am ajuns in Navodari. Era sa ratam hotelul, care era scufundat in bezna. Ce dracu’, eu abia am gasit 2 camere si hotelul asta e pustiu? M-a lamurit repede receptionera care ne-a intampinat in parcare: e doar o defectiune minora la tabloul electric, se rezolva imediat. S-a rezolvat a doua zi, pe la 4 dimineata 🙂

Dupa ce ne-am cazat la lumina lumanarilor, puse la dispozitie cu generozitate de personalul hotelului (aceeasi receptionera, draguta si amabila, de altfel), ochiul ager al nevesti-mii a descoperit colacul de la toaleta care nu prea se tinea in suruburi (se rezolva imediat, a venit un nene, a mai strans suruburile, a promis ca a doua zi il schimba, nu l-a schimat nimeni – evident) si ceva urme de nisip prin cadita dusului. In rest, era OK 😀

Pe la 10 seara au bufnit odata toate prizele din camera, de ziceai ca se trage cu pocnitori de anu’ nou, asa ca m-am repezit si am tras din priza tot ce-am prins: TV, aer conditionat, frigider, in speranta unui somn linistit.

Am iesit un pic afara, sa ne dezmortim mainile, picioarele si ochii, dupa care ne-am bagat la somn.

Sambata dimineata junioru’ a dat desteptarea la 6.30, asa ca pe la 8 am ajuns pe plaja pustie (da’ pustie pe bune, nu era decat un nene care aranja sezlongurile).

Vremea nu prea a tinut cu noi, a fost innorat, a batut vantul, dar am putut sa stau linistit pe sezlong si sa il vad pe fi-miu alergand de colo colo, ceea ce in minunatul Costinesti nu ar fi fost posibil.

Dupa amiaza a fost si mai urat afara, asa ca am purces spre Mamaia, unde l-am rezolvat pe fi-miu si cu telegondola (ce tampenie mi s-a parut renuntarea la biletul dus-intors, vorba aia, de ce sa stam doar la o coada cand putem bine-merci sa stam la doua, nu?), si cu trambulinele, si cu minicarul, si cu „saritoarele”.

Seara, cand ne-am intors la hotel, am avut surpriza sa gasim parcarea full, si o mare nunta in pericol sa inceapa.

Pericol a fost: n-am inchis ochii toata noaptea, a zbierat muzica si guristu’, incat dimineata ma intrebam daca nu cumva ar trebui sa dam si noi plicu’, daca tot ne-am bucurat de vastul repertoriu.

Tot sambata am avut bucuria sa mai pocneasca odata toate prizele, si asta a cauzat parlirea incarcatorului de Iphone al nepoatei mele, care a avut proasta inspiratie de a-si pune telefonul la incarcat. Bineinteles ca cerereile noastre de despagubire s-au lovit de zambetul dulce si neputincioas al receptionerei: o sa vedem ce putem face, o sa sunam patronii bla bla bla

Duminica s-a mai indurat vremea de noi, a iesit un pic de soare.

Am profitat de „amabilitatea” personalului, care ne-a indicat un check out la ora 11, asa ca pe la 8 am bagat bagajele in portbagaj, ne-am urcat in masina si am parcurs cei 300 m pana la plaja.

Si la pranz am plecat acasa, sa salvam pisoiu’ care era inchis in baie de vineri dupa-amiaza.

In loc de concluzie: voi reveni cu placere la Navodari, dar nu la Hotel Napoli!

Litoral 2012 – partea 1

Diseară plec la mare, la Costineşti. M-am înarmat cu răbdare, tutun, motorină. Sper să ajung în vreo patru ore, ţinând cont că voi pleca pe la 6 după-amiază şi că fi-miu ar trebui să doarmă pe la 10.

Revin luni cu impresii, şi probabil ceva poze.

Week-end frumos să aveţi!