Weekend la Băneasa

Azi am avut ceva ore de pierdut împreună cu fi-miu la Băneasa Shopping City. Nu îmi făceam prea mari probleme, pentru că el se distrează de minune în locurile de joacă.
Când am parcat (la ora 11 parcarea uriașă era deja ocupată în proporție de 75%),deja dădea semne de nerăbdare să ajungă la locul de joacă de la IKEA pe care îl știe foarte bine. Greșeala mea a fost să îi spun că nu mergem acolo, pentru că știam că în Mall e un loc de joacă mare și frumos. Am ajuns în mall, jale și durere: locul de joacă era închis, mai mult, era în curs de desființare.
Nu-i nimic, am început să îl consolez, mergem în colțul opus al lanțului de megamagazine, după Carrefour e un loc cu mașinuțe. Ne târâm la figurat și pe alocuri la propriu până acolo și surpriză: nu mai era nici urmă de mașinuțe, doar o expoziție de dinozauri uriași. Știam din vară, de la Constanța, că îi e cam frică de creaturile astea mari, am încercat timid o întrebare, dar refuzul a venit imediat și fără șanse de negociere.
Până la urmă l-am dus la IKEA, deși nu înțelegea de ce nu mergem la „alt loc de joacă, așa cum ai zis”.
Oameni buni, faceți alt loc de joacă la Băneasa, altfel mă demite fi-miu!

Posted from WordPress for Android

Din nou, de la locul de joacă de la IKEA

Duminică am fost din nou la IKEA.
Cum am ajuns în zona comercială Băneasa (sau cum dracu’ i-o mai spune), m-am înfiorat: parcarea era full, da’ full d-ăla de aşi cu popi în coadă. Erau maşini parcate şi pe trotuare, şi pe borduri, şi pe TOATE locurile pentru persoane cu handicap (chiar, sunt curios, cât la sută din locurile de parcare speciale sunt ocupate de persoane care chiar au un handicap, în afară de lene şi nesimţire). I-am spus nevesti-mii că ne aşteaptă un calvar înăuntru, dar fi-miu deja începuse să ceară ”la bile”.
Aşa că ne-am împărţit sarcinile: doamna la cumpărături şi eu cu moştenitorul la joacă.
Înăuntru mi s-au tăiat picioarele: era coadă, de fapt COADĂ, la locul de joacă. OK, îl conving pe fi-miu că nu poate intra ”chiar acum” şi ne aşezăm cuminţi la rând. Văd un mare afiş: Locul de joacă are capacitate de maxim 36copii. OK, mă gândesc, aveam vreo 10-12 copii înainte, răzbim noi până la urmă. Un display mare deasupra intrării afişa numărul 36. Mă gândeam că e un contor de copii, ceva. Văd că incepe să crească: 37, 38. Mă, ce dracu’ fac ăştia? Aud şi eu pe la alţii că nu e suficient să stau la rând, îmi trebuie şi bon de ordine!
Găsesc o rolă din aia cu bonuri, rup şi eu unul, 51! Aoleu, mai e de stat.
Mai avansăm câţiva paşi şi văd aruncat într-o cutie bonul cu numărul 46. Să-l iau, să nu-l iau? Nu-l iau mă, că eu am pretenţii că-s om civilizat, mă bucur eu acum la 5 persoane?
Încet, încet, mult prea încet, ”contorul” avansează, mai vin părinţi să îşi recupereze copiii, mai sunt numere de ordine pe care nu le revendică nimeni (gen 46-le de mai sus), ne apropiem, se strigă (că se şi striga acum, ca la bingo) 46. Eu, din mulţime: nu e, treceţi la 47.
Dar apare o distinsă doamnă, la vreo 35 de ani, aranjată, ţuţipată, cu un copilaş drăguţ, CU BONUL NR. 46 ÎN MÂNĂ. Am crezut că mor (de oftică).
Mă, dacă m-a împins pe mine bunul simţ să nu iau bonul ăla, de ce mama dracului nu m-am gândit măcar să-l arunc de-acolo, să îl bag în buzunar, ca să-l ia altul? Ce prooost am fost!
Aşa că mi-am înghiţit înjurăturile, am tras aer în piept, am strâns copilul în braţe de l-am pârâit ca pe pepene, şi mi-am văzut de treabă că deh, ce puteam să mai zic, nu?
După vreo 40 de minute (în care s-a gândit de două ori că vrea acasă, să doarmă, şi tot de două ori s-a răzgândit brusc) i-a venit rândul şi lui fi-miu, care aproape a ţâşnit prin poartă şi dus ”la bile” a fost.


În rest, balamucul de pe lume, coadă la hot dog (singurul lucru care mă atrage la IKEA) de o sută de persoane, coadă la WC (am crezut că s-a introdus sistemul dă-o din mână în mână până ajunge în faţă), aglomeraţie maximă în toate magazinele, nu doar în IKEA.
Am zis să fac ceva util între timp (hot dog nu, pipi nu) aşa că m-am chinuit vreo 5 minute să completez un formular pentru cardul IKEA FAMILY. M-am introdus în magazin la biroul special pentru eliberarea acestui tip de card, unde m-a întâmpinat un domn de vreo 28-30 de ani, foarte politicos: Eşti sigur că ai completat formularul? Băi nene, sunt destul de obosit şi tracasat, hai să nu ne tragem de şireturi aşa de la prima întâlnire (şi aia fără cico, cinema etc) şi beleşte ochii din dotare ca lumea în monitor. Vai, mă scuzaţi, bla bla bla. Mi-am luat cardul, i l-am înmânat doamnei mele, şi ea s-a grăbit să-l utilizeze în aceeaşi zi, la magazinulş de la colţul blocului nostru, în locul cardului ei, bineînţeles fără prea mult succes 🙂
Înarmaţi-vă cu răbdare şi nervi de oţel dacă mergeţi sâmbăta pe acolo.
Să aveţi un week-end frumos, eu NU merg la IKEA!

Regula centimetrilor la Ikea

image

Azi am fost cu fi-miu la IKEA.

În afară de hot-dog-ul şi cutia de fursecuri tradiţionale (nici o vizită la IKEA fără astea în lista obligatorie de cumpărături), ne-am oprit şi la locul de joacă.

Ăştia au o regulă care mie mi se pare tâmpită: primesc doar copiii cu înălţimea cuprinsă între 94 şi 132 cm. În afară de faptul că mi se par nişte limite ciudate (de ce nu 90 sau 95, 130 sau 135 cm), probabil derivă din ceva inches sau feet, mi-e lene să caut oricum, mai potrivite mi s-ar părea niste limite de vârstă. Azi am avut ocazia să văd un băieţel de 2 ani şi ceva, care evident avea peste 94 de cm, plângând de mama focului pentru că părinţii îl „abandonaseră” acolo. Bine, nici părinţii ăia nu mi s-au părut sănătoşi la cap, dar şi ăştia de la IKEA să primească acolo un copil mai mic de 3 ani, neînsoţit…

Pe de altă parte, am văzut un cuplu care venise cu cele două fetiţe, una de vreo 4 ani, cealaltă de vreo 6-7, dar cea mare avea 133 cm, deci „nu, nu se poate, nu avem voie să încălcăm regula nici cu un cm”, care au făcut cale întoarsă, cu cea mică plângând deznădăjduită, şi cu cea mare încercând să-i explice că ea este de vină pentru că nu au putut intra.

O problemă de centimetri, deci si la IKEA mărimea contează 🙂

Posted from WordPress for Android