După cum vă povesteam aici şi aici, după mult timp am fost şi eu la un meci Steaua – Dinamo.
Pe mine cel mai tare m-a mirat numărul foarte mic de steaguri din galerii. Cred că nu mai e la modă, sau ceva de genul ăsta. Ştiu că s-au interzis steagurile cu băţ, sau cele pe o bucată de plastic mai lungă decât nu ştiu câti centimetri, dar oricum. Şi pe drumul meu spre stadion am văzut o grămadă de ţigani cetăţeni care vindeau nişte steguleţe la simbolicul preţ de „doo la cinci lei mânca-ţi-aş”.
Şi mi-am adus aminte cum era să fii microbist când eram eu mic.
Primul meci de fotbal pe care l-am văzut a fost la Braşov, prin anii 70.
Eram în vacanţă. Regretatul meu unchi era ceva director pe la o firmă întreprindere de construcţii, ICIM Braşov, care avea echipă în Divizia C.
Mergi la meci? Merg, să văd şi eu cum e.
ICIM juca cu Nitramonia Făgăraş, mare derby în Serie. Am intrat ca nişte VIP-uri ce eram (mai ales unchi-miu) printr-o gaură mai mare din gard (intrarea era liberă, oricum, dar gaura aia era mai aproape decât poarta oficială de acces, şi lui unchi-miu am înţeles că oricum nu-i plăcea să stea la „oficială”) şi am mers la galerie. Mi-a plăcut la nebunie, am cântat (nu prea ştiam eu cuvintele, da’ le potriveam meşteşugit), am strigat, am şi înjurat un pic pentru că am văzut că se poate, dar cel mai tare mi-a plăcut când se dădeau goluri. ICIM-ul a bătut cu 3-0, iar eu săream şi mă bucuram de ziceai că-s cel mai mare fan al echipei.
În Bucureşti locuiam foarte aproape de Stadionul 23 August, şi m-am dus cu taică-miu la primele două meciuri. El era ofiţer MApN, aşa că m-am născut cu Steaua în casă şi am devenit stelist de la o vârstă foarte fragedă, mult înainte ca momentul 1986 să nască un val de stelism.
Revin. Taică-miu era stelist, dar era microbist de TV, greu îl făceai să meargă pe stadion. Steaua juca în Ghencea, departe de noi.
Dar pe „23” juca Dinamo în Cupa Campionilor Europeni, şi juca în nocturnă. Am văzut două meciuri, unul cu Dukla Praga, şi unul cu Aston Villa. Eu eram suporter român în primul rând, aşa că am susţinut-o pe Dinamo cum m-am priceput eu mai bine.
Pe urmă am început eu adevărata viaţă de microbist. Cei mai „purii” îşi amintesc probabil de celebrele cuplaje de pe 23 August, în care se jucau unul după altul două meciuri între cele 4 echipe bucureştene, adică Steaua, Dinamo, Rapid (când era in A), Sportul, Progresul, apoi parcă şi Victoria.
Eu mai crescusem puţin (aveam vreo 9-10 ani) şi taică-miu, un tip foarte sever altfel, mă lăsa să mă duc singur la meci. Ce-i drept nu era aşa un „sport extrem” ca acum.
Şi am început să merg la cuplaje, împreună cu văr-miu, care era de-o seamă cu mine (Peco, sper că citeşti 🙂 ).
Ieşeam în colţul străzii, pe Maior Coravu, aproape de rond, şi ocheam câte un bărbat singur, mergeam la el şi îl rugam cum ştiam eu mai frumos: nene, ia-mă şi pe mine. Copiii aveau intrare liberă, dar doar însoţiţi de un adult. Intram cu nenea, treceam de cele 2-3 filtre, şi cum ajungeam pe stadion îi aruncam un „muţumesc” şi o tuleam în galerie. Mi-aduc aminte că făcuse vărul Peco un steag cum se pricepuse el, cusut de mână, parcă, roşu – albastru, pus pe o ţeavă de cornete, şi îl fluturam cu rândul, şi eram tare mândri de el.
La cuplaje intram cu 2-3-4 ore înainte de meci, să prindem locuri bune, să mai cântăm şi noi cu băieţii. De obicei ne aşezam noi doi foarte bine, pe urmă venea galeria şi atâta ne plimbam după ei că până la urmă ajungeam să (nu) văd meciul fie de lângă gard, fie din spatele unuia cu 3 capete mai înalt ca mine.
Doamne, cât de naiv eram… Şi pe vremea aia se cântau măscări, dar mai cu perdea, nu ca acum, şi eu, copil nevinovat, nu prea înţelegeam ce zic ăia, nu cunoşteam prea multe cuvinte dirty, aşa că urlam cât mă ţineau plămânii:
Dinamo, uuuu, fă o tură şi te du! (păi, la mintea mea, ce ar fi putut Dinamo să ia în gură la un meci de fotbal, nu? 😀 )
Dinu tablagiiiiiiiuuuuuu (nu ştiam vreun cuvânt care să înceapă cu lab şi să se termine cu agiu 😀 )
Şi tradiţionalul AE, AO, să moară Dinamo!
Mi-aduc aminte că la unul din cuplaje am fost cu taică-miu, cu un prieten de-al lui şi cu fata lui, care era cu 2 ani mai mare decât mine (îţi aminteşti, Ligia?) Am stat ca oamenii serioşi, la tribuna I, n-am mai stat în galerie. Rapidul tocmai promovase în A, iar prietenul lui taică-miu, unul din cei mai calmi şi liniştiţi oameni pe care i-am cunoscut, rapidist mare, era din ce în ce mai neliniştit, mai agitat, trăia meciul destul de intens. După Steaua – Sportul, a urmat Dinamo – Rapid, meciul vedetă. Mă nene, cînd a dat Rapidul gol (1-0), prietenul nostru a aruncat cutia de table în sus (mai ştiţi cutiile alea de table vechi, adevărate, din lemn, 10 kg bucata) şi nu s-a mai stresat să o prindă, ocupat fiind să ne pupe pe toţi care eram pe-acolo, cunoscuţi şi necunoscuţi. Noroc că un vecin de tribună a văzut monstrul de lemn îndreptându-se spre capul meu şi m-a tras brusc spre el, altfel cred că se produceau ceva daune.
Am fost şi la cuplajul din martie ’85, cel cu 100.000 de spectatori. Acum vă puteţi închipui la noi ca un meci să aibă 100.000 de spectatori??? Era lume peste tot, pe scări, în copaci, chiar şi pe pista din jurul terenului. Mi-aduc aminte că trebuia să se dea cei de pe lângă colţul terenului să se retragă un metru-doi pentru a avea loc fotbaliştii să bată cornere.
Sursa foto aici
La cel cuplaj eram în tribune, înghesuit ca sardelele în cutie, stăteam bineînţeles în picioare, că oricum era frig. Când s-a mişcat odată masa compactă în care mă aflam, m-am dus şi eu odată cu ei în faţă, dar cizmele mi-au rămas prinse sub bancă. Efectiv am ieşit din cizme, dar le-am recuperat după câteva minute prin bunăvoinţa oamenilor înduioşati de plânsetele mele de copil căruia nu-i era frigă că îi vor îngheţa picioarele doar în ciorapi, dar se gândea ce omor va lua acasă pentru că şi-a pierdut cizmele 😀
Aşa era microbismul pe vremea mea.
Acum, sincer, mi-e cam frigă să-l iau pe fi-miu, sau pe nepoţii mei care sunt mai măricei, pe stadion. Şi mie mi-e frică să port pe stradă un fular sau o şapcă cu Steaua.
Matei, stelist de mic 😀
Păcat!
Apreciază:
Apreciere Încarc...
Martie din Post 
