10000! Bunica rulz!

image

Probabil că v-ați obișnuit cu obsesia mea pentru statistici. De data asta până și pe mine m-a luat prin surprindere. Chiar dacă mă uit de 10 ori pe zi la numărul de vizualizări și de vizitatori, nu mă așteptam să fac 1000 de vizualizări în trei zile, în condițiile în care aveam 9000 în cinci luni și jumătate. O poveste frumoasă despre bunica în pragul împlinirii vârstei de 100 de ani a „rupt” cu vreo 300 de vizualizări, dar la asta, fără falsă modestie, mă așteptam. Dar la două zile distanță am pus și niște poze de la petrecere. Am folosit Galeria pusă la dispoziție de WordPress și astfel fiecare poză vizualizată s-a contorizat. De aici numărul imens de vizualizări, pentru că numărul de unici nu a fost decât unul obișnuit. Acum, o fărâmă de mândrie tot am, pentru că sunt convins că dacă puneam poze cu Daniela Crudu tot nu stânga atâtea vizualizări. Tot bunica, săraca 🙂 La mulți ani Bunica, și la multe vizualizări și blogului meu!

Reclame

Centenarul

Şi-am apucat s-o facem şi pe asta! Zicem noi, ăştia mai tineri. Bunica ce să mai zică?

Ieri am făcut una din cele mai importante petreceri din viaţa mea.

După cum spuneam aici, Bunica a împlinit 100 de ani.

Petrecerea a început cu două surprize neplăcute pentru mine:

Prima a fost că, programată iniţial la ora 16.00, a fost reprogramată la ora 11.00, din cauza agendei dlui Primar Iacob Petre, care ne-a onorat cu prezenţa. Am ajuns la ora 10.55, şi chiar atunci sora mea mă suna disperată că dl. Primar a ajuns mai devreme şi Petrecerea a început la ora 10.30. Deci am pierdut prima jumătate de oră, şi cu asta mare parte din programul artistic pregătit cu mare dragoste de copiii dela grădiniţa de lângă Căminul Sfânta Maria.

A doua surpriză neplăcută a fost faptul că deşi noi am vorbit la câteva posturi de televiziune pentru a face un reportaj acolo, conducerea căminului a promis că se va ocupa dl Primar de acest aspect. Din păcate nu a fost nimeni să filmeze evenimentul 😦

Trecând peste aceste două aspecte, a fost SUPERB! Vreau să mulţumesc conducerii Căminului Sfânta Maria şi domnului Primar pentru organizare.

Când am ajuns noi, pe holul de la etajul I, unde e amenajat un loc în care se adună bătrânii pentru a se uita la TV, pentru a discuta şi a sta împreună, era deja Petrecerea în toi, dansau copilaşii de la grădiniţa vecină. Fi-miu n-a stat pe gânduri şi s-a alăturat lor, prinzând coregrafia „din mers” 😀

Apoi a vorbit dl Primar, a spus câteva cuvinte dna Directoare a Căminului, una din colegele bunicii, dl. Primar a făcut cadou un LCD pentru Cămin, o mare sticlă de şampanie pentru bunica, o Diplomă din partea Primăriei dar mai ales o Diplomă din partea Clubului Sportiv Dinamo Bucureşti (al cărui mare fan este Bunica) semnată pe verso de membrii echipei de fotbal.

Nepotul meu cel mare împreună cu partenera lui de dans i-au încântat apoi pe invitaţi cu câteva reprize de dans de mare efect, şi au primit aplauze şi felicitări bine meritate.

Apoi a intrat tortul pe care i l-am pregătit noi, care a fost de mare efect.

Am mai stat vreo oră în poveşti cu Bunica, foarte emoţionată, dar lucidă şi plăcută şi drăguţă şi binevoitoare şi atentă şi amabilă ca întotdeauna, după care eu i-am promis că la 110 ani vom fi mai atenţi cu organizarea 😀

Bătrânii au coborât împreună cu ea la masă, unde a continuat programul de Sărbătoare, adică un scurt program artistic organizat de colegii bunicii (da, pe bune, s-au spus glume, s-a cântat, cum fac bătrânii de acolo la astfel de sărbători), s-a servit masa festivă, s-a băut şampanie şi bere, iar la ora 16.00 era prevăzut să se vizioneze un concert, bunica fiind mare amatoare de muzică clasică.

Cam asta a fost.

Pun şi câteva poze, cum am promis, dar trebuie să îmi cer scuye pentru calitatea lor, le-am făcut cu telefonul şi, în plus, am fost emoţionat de parcă eu împlineam 100 de ani 😀

La mulţi ani de 100 de ori, Bunica!

Când aveam vreo șase ani iar sora mea vreo trei , deci cam acum 37 de ani, părinții mei s-au hotărât sau au fost nevoiți să ne schimbe bona pentru a doua oară. La primele două au renunțat din diverse motive.
Au ales o vecină trecută de 60 de ani, pensionară, fostă educatoare la grădinița CC-ului, cum aveam să aflu mai târziu.
Era o femeie foarte caldă, cu mare dragoste de copii, o mână de om de un metru jumate și vreo 50 de kilograme dar cu un suflet imens și o putere de muncă năucitoare. Era foarte respectuoasă cu toată lumea în general și cu părinții mei în special; îi aprecia enorm pe ai mei și ne povestea deseori despre bunicii noștri pe care îi cunoscuse.

A fost un an de zile bonă la Londra, la fetiţa ambasadorului român de acolo. Ne-a spus o groază de poveşti despre perioada aia, dar pe mine m-a fascinat povestea despre concertul Beatles la care a fost. Voi câte persoane care i-au văzut pe Beatles cunoaşteţi?
În scurt timp a devenit parte din familia noastră. Mergea cu noi în weekend-uri la „iarbă verde”, la pădure, sau ne ducea la teatru, la film, în Orășelul Copiilor, și asta se întâmpla chiar în zilele ei libere, dacă ai mei lucrau sau aveau alte probleme. Mergea cu noi în vacanță la Brașov, la bunici, și apoi, când aceștia n-au mai fost, la unchiul și mătușa mea. Era invitată la petrecerile de familie care se țineau destul de des la noi, dar o și luam cu noi când mergeam la verii mei la petreceri.

Pe bunicii mei i-am prins destul de puțin. Bunica din partea tatălui a murit înainte să mă nasc eu, bunicul a murit când aveam 4 ani, iar părinți mamei, cei din Brașov, pe care îi vedeam în vacanțe, au murit când aveam 8 ani (bunicul) și 11 ani (bunica). Pot spune cu mâna pe inimă că Tanti (așa îi spunem) a fost pentru noi BUNICA.
Să vă spun despre ea că avea un nepot de seama mea, cu care eram bun prieten. Din cauză că părinții lui s-au despărțit el a plecat împreună cu mama lui la Timișoara, și cred că și Tanti avea nevoie de niște copilași așa cum și noi aveam nevoie de ea.

Au trecut anii. Prin ’85 viața ne-a dat prima lovitură: ne-am pierdut mama, răpusă de o boală nemiloasă. Tanti a fost alături de noi și, deși trecuse de 70 de ani, a zis că nici nu se gândește să ne lase, că nu îi trebuie nici salariu (care oricum nu era mare, dar în modestia ei spunea tot timpul că ei îi ajunge pensia, că nu îi trebuie bani de la noi), dar că mai stă cu noi până ne mai revenim.
Țin minte că veneau la mine prieteni, colegi de liceu.  Apărea imediat, întreba dacă vrem să mâncăm, sau o cafea, ceva, schimba cu noi 2 vorbe și dispărea, nu stătea niciodată în gura noastră, spre deosebire de majoritatea bunicilor şi părinţilor prietenilor pe la care mergeam și eu.
Când am terminat liceul, Tanti avea 75 de ani și a ieșit în sfârșit la pensie, de la noi. Dar asta doar teoretic, în sensul că nu mai venea la noi la servici, venea doar așa, să vadă ce facem, sa vadă dacă avem ce mânca, să mai bem o cafea, să mai povestim. Venea aproape în fiecare zi, dar niciodată, absolut NICIODATĂ nu ne deranja că venea. Era parte din familie, doar că nu locuia cu noi, ci vis-a-vis.

La Revoluție am aflat că ea îl știa pe Petre Roman, că îl avusese în grupa ei la grădiniță. I-am zis, în glumă: hai la el, să îi ceri mărire se pensie, că l-ai șters la fund când era mic. Nu-mi trebuie mie bani, zicea ea.

După Revoluție ne „ciondăneam” toată ziua, ea cu tata erau cu Iliescu, eu eram cu ăilalți, dar fără patimă. Eu eram cu Steaua, ea cu Dinamo. Deși făcuse 80 de ani era cu mintea limpede, citea ziarele, asculta radioul, se uita la televizor și, o să râdeți, când avea Dinamo un meci mai important, se ducea la biserică și aprindea lumânări pentru ei. Încă se ținea sprintenă, dacă mergeam cu ea la cumpărături cu greu mă țineam după ea.

În’ 96 l-am pierdut și pe taică-miu, și iar Tanti a fost aproape de noi. Avea 83 de ani și încă era în putere. Începuse însă să o supere că vedea cum mor în jurul ei oameni mai tineri (părinții mei, unchiul meu din București – vărul lui tata) și majoritatea prietenelor și vecinilor ei.
În vara lui ’96 a alunecat pe scări și și-a fracturat șoldul. Am chemat Salvarea, m-au învățat vecinii ei să nu spun la telefon vârsta reală, că nu mai trimit ăia nici o mașină. Am mințit, am spus că are 53 de ani, dar după două ore nu sosise nici o mașină. Mi-am luat inima în dinți și am urcat-o în mașina mea, am dus-o la spital. Radiografie, ghips și am luat-o acasă. A stat la noi vreo două săptămâni. Fierbea. O deranja faptul că era neputincioasă, că depindea de noi, dar mai ales că „ne deranjează”. După două săptămâni, incredibil, s-a refăcut foarte bine, i-au scos ghipsul și a putut să se miște singură, din nou.

In 2002 sora mea a născut primul copil. Eu deja mă mutasem din cartier, dar Tanti venea pe la sor-mea zilnic. Şi eu treceam des pe acolo şi o vedeam măcar o dată pe săptămână. De când s-a născut Ştefan, era mai toată ziua pe acolo, dând o mână de ajutor, un sfat, îl mai supraveghea pe cel mic cât mai făcea sor-mea una – alta prin casă. Îl iubea pe Ştefan ca pe nepotul ei. Peste mai puţin de 2 ani a apărut şi Bogdan, fratele lui Ştefan. Tanti parcă întinerea în prezenţa lor. Una – două îşi făcea drum vis – a – vis, să îi vadă pe cei mici. Şi deja se apropia de 90 de ani.

Am uitat să spun că a participat la toate evenimentele din familia noastră, în ultimii 35 de ani: nunţi, botezuri, înmormântări şi parastase (multe, prea multe, din păcate), chiar şi în ultimii ani, când a devenit mai puţin puternică, au mai lăsat-o picioarele şi ochii. Se bucura pentru noi şi se întrista pentru noi.

Pe la începutul anilor 2000 a început să se plângă de  dureri la un sân, de ceva umflături, chestii din astea. Am fost la medic, ne-a spus (nouă, nu ei) că are o tumoare, că ar trebui s-o deschidă ca să vadă de ce natură este, dar că nu crede că se mai bagă cineva la o pacientă de 90 de ani. Noi am zis „asta e” şi am sperat să fie o tumoare benignă şi să nu urmeze o suferinţă lungă, cum am văzut la părinţii mei.

La un moment dat, într-o după amiază, când am venit de la servici am găsit-o la noi acasă. Mi-a spus că fiul ei, care locuia în Bucureşti şi care o vizita cam de două ori pe lună, a fost luat cu Salvarea de acasă, şi m-a rugat să merg cu ea să îl caute. I-am zis să stea liniştită, că îl caut eu şi după aceea mergem împreună. Am luat legătura cu vecinii lui, am aflat la ce spital a fost dus, am ajuns acolo, am întrebat de el dar… murise. Ce să fac, cum să îi spun? Am luat-o cu binişorul, dar a înţeles imediat despre ce e vorba. A plâns puţin, dar, spre uşurarea noastră, a trecut cu bine şi de şocul ăsta.

Acum cinci ani îşi cam pierduse puterile. Îi era din ce în ce mai greu să coboare scările (stătea într-o casă, la etaj). Nouă ne era dificil să mergem la ea, pentru că din cauza asta trebuia să îi deranjăm mereu pe vecinii ei, să ne descuie uşa ca să urcăm la ea. Altcineva nici nu o mai vizita, prietenele ei s-au „rărit”, iar din familie nu mai eram decât noi. Cei cu care locuiau au hotărât că e mai bine să îi găsească un azil, să aibă parte de supraveghere medicală şi de companie.

Am fost întâi cu ea în vizită acolo, să vadă locul şi să spună dacă îi convine. N-ar fi vrut ea să plece de acasă, dar care bătrân vrea să plece din casa lui? Pe drumul de întoarcere spre casă, i-a spus doamnei mele că a visat că va avea un băiat. Noi încercam de ceva vreme să facem un copil şi până atunci nu reuşisem. Iar BUNICA (aşa începusem să îi spunem, de când au învăţat copiii lui sor-mea să vorbească, ei i-au spus primii aşa) mai avea un singur of: îmi tot spunea că vrea să trăiască să mă vadă şi pe mine tătic. Peste câteva zile am aflat că vom avea un copil, chiar un băiat, iar BUNICA a fost în culmea fericirii, participând la 96 de ani la botez.

Apoi am mutat-o la acel Cămin de Bătrâni, la ieşirea din Bucureşti spre Popeşti Leordeni, un loc foarte primitor, curat, cu nişte măicuţe extraordinare.

Acolo a văzut-o un medic. Tumoarea crescuse, devenise supărătoare. „Nebunul” a hotarât să o opereze. Ea şi-a dat consimţământul, zicând că nu mai are nimic de pierdut, noi de asemenea, pentru că începuse să se chinuie.

La 97 de ani a ajuns pentru prima oară în viaţa ei la spital. A fost operată şi, când s-a trezit din anestezie, i-am mulţumit lui Dumnezeu şi am fost convins că prinde „suta”.

Când şi-a revenit a cerut la toaletă. I s-a explicat că nu se poate, că n-are voie să coboare din pat, că are sondă. S-a revoltat profund, a spus că ea nu e copil mic, să facă pe ea. A fost nevoie de două asistente să se lupte cu un boţ de om de 97 de ani care vroia să se dea jos din pat şi să meargă la toaletă.

Până la urmă s-a abţinut două zile, până a avut voie să se deplaseze. Am furat-o din spital a treia zi după operaţie, pe seară, o asistentă spunându-mi că dl doctor i-a dat voie să plece, dar nu mai era în spital pentru a-i face ieşirea. Mi-a promis că trimit ei actele la Cămin, aşa că i-am spus: hai să plecăm! Atât i-a trebuit: aproape a luat-o la fugă, în cămaşă de noapte, pe hol. Am prins-o, am îmbrăcat-o, şi am dus-o la cămin.

Acolo a fost absolut emoţionant: era aproape ora 21.00. Niimeni nu dormea, toţi o aşteptau, şi au aplaudat-o când am intrat pe uşă. Colega ei de cameră, o „puştoaică” de vreo 80 de ani, îi pregătise pe pat o floricică, o portocală, o ciocolată, o napolitană, chestii de-astea. Credeţi-mă că mi-au dat lacrimile.

Se împacă bine cu toată lumea, e aceeaşi femeie cumsecade din totdeauna. Ca să vedeţi cum îi merge mintea la anii ăştia, vă spun că are vreo 3 colege pe care le învaţă franceza, iar acestea îi dau din desertul lor. Stă cu urechea la radio foarte mult, e la curent cu politica şi cu Dinamo!

Eu şi sora mea o vizităm cât de des putem, şi când vremea de afară ne permitem mergem şi cu cei mici, care zburdă prin părculeţul de la Cămin, spre marea ei bucurie.

A venit şi nepotul de la Timişoara să o anunţe că se însoară, apoi a sunat-o să îi spună că o să aibe şi el un copil, şi BUNICA e în culmea fericirii.

2012-08-04 11.49.50

Mâine împlineşte 100 de ani! Mergem acolo tot familionul, mari şi mici, să o sărbătorim.

Promit să revin cu poze.

LA MULŢI ANI, BUNICA!

P. S. Sper că de data aceasta voi, cititorii mei „tăcuți”, care nu comentați de obicei, și care ați avut norocul să o cunoașteți pe Doamna Călinescu, să aveți îndrăzneala să scrieți două vorbe despre ea. Vă promit că i le voi citi.