Nici cu maşina nu mi-e bine

Alaltăieri mă lăudam că m-am apucat să mă dau cu metroul. Ieri, ploaia şi necuratul m-au înghiontit să fac şi eu ca tot bucureşteanul când plouă: în loc să îmi iau umbrela mi-am luat maşina. Şi iar mi-am şifonat zen-ul, ca să mă exprim academic.

În afară de cele 70 de minute petrecute pe ruta Ozana – Crângaşi, am beneficiat şi de încă vreo 60 de minute bonus la întoarcere, pe ruta Crângaşi – Agricultori, din care în 35 de minute am reuşit performanţa de a parcurge fix o staţie de autobuz, pe Dacia, între Calea Victoriei şi Romană. Mai bine luam ploaia şi vântul în piept de două ori câte un sfert de oră, fi-mi-ar capu’.

Şi cum să îţi păstrezi zen-ul intact când destui tolomaci merg cu luminile stinse când afară e super înnorat, plouă, geaurile sunt aburite, iar ei vor să se strecoare nevăzuţi? Ăştia au impresia că le consumă maşina mai puţin dacă merg cu lumina stinsă? Sau cred că în factura de lumină de acasă le vine şi curentul consumat de faruri?

În rest, tembeli care intră tare în bălţi, fără să le pese de pietoni sau alte maşini, tâmpiţi (dar, cu scuzele de rigoare, mai ales tâmpite sau taximetrişti) care nu te-ar lăsa să te bagi că ce, tu ai cedează, şi poţi să stai două zile în intersecţia aia, că şi aşa se circulă greu, cretini care blochează intersecţia, că deh, să fie şi ei acolo, în mijloc, chiar dacă nu se mai poate trece, şamd

Aşa că azi m-am întors la metrou.

 

Baftă!

Atenție, se inchid ușile!

După vreo 19 ani (cu vreo 3 pauze de câte o lună, prin amabilitatea Poliției Române) de mers la serviciu cu mașina, a venit vremea să merg regulat cu metroul. Din cauză de timp, costuri, comoditate, un pic de mișcare zilnică, de vreo două săptămâni mă „dau” zilnic cu metroul.
M-am reîntâlnit cu nesimțirea : cei certați cu apa și săpunul, bărbații care se înghesuie să prindă un scaun liber inghiontind femeile din drumul lor,  cei care, pe scaun stând, se uită cu insistență în telefonul personal atunci când în fața lor stă o doamnă , cei care se reped să urce în vagon înainte să coboare cei dinăuntru, cei care rămân cu ditamai rucsacul în spinare și fac liber în jurul lor prin niște piruete mai mult sau mai puțin grațioase, cei care vorbesc la telefon atât de tare încât nu îmi mai aud nici muzica din căștile personale (apropos, am avut nevoie de un update major la play list și de căști noi).
Totuși ajung mai liniștit la birou decât după o oră de șofat prin București 🙂
Am descoperit stații cu nume noi,  din păcate am redescoperit și milioanele de patiserii , covrigării și fornetării,  dar și lume bună , simțită,  simpatică, zâmbitoare.
Ne vedem mâine dimineață! Atenție, se inchid ușile!

Așa arată azi Media?

Ieri am fost la meci, pe Arena Națională. În vecinătatea stadionului, cam în dreptul porții C, era o parcare semnalizată „Parcare Media”.

image

În ea mă așteptam să văd care de reportaj, scule de radio, TV, din astea. Când colo…

image

… mașina Romprest, Pompieri, Jandarmi și alte unități Media.

Derby de România prin ochii mei

N-am mai fost demult la derby. Azi am fost cu nepoții mei, dinamoviști, care au stat cam crispați într-o mare de steliști inofensivi, parcă, dar totuși imprevizibili.

Așa cum m-am așteptat a fost un meci slab între slabi și foarte slabi. Corespondența o faceți voi, singuri. Am rămas cu imaginea unei galerii dinamoviste frumoase, dar în același timp idioate și penibile. Păcat pentru ei şi pentru ceilalţi privitori că nu au avut galerie rivală cu care să se înfrunte. Idioţi pentru că au aruncat petardele alea în teren, gesturi care mie mi se par inconştiente. Şi penibili pentru banner-ul și citatul din Ștefan cel Mare. Atâta treabă are Dinamo cu domnitorul cât are și Becali cu Mihai Viteazu.

Poze mai jos.

Gherțoiul de la McDonald’s

Una văzută de mine săptămâna asta:
Într-o după amiază dau să intru la McDrive , la Dristor. Calea era blocată de un Audi decapotabil, cu număr de Bulgaria, cu ceafă lată și lanț cât mâna. Full option, carevasăzică. Îi dau un claxon discret, să nu irit posesorul de ceafă lată. După vreo 20, 30 de secunde se urnește mormăind ceva, și se introduce în coada de la Drive. Nu comandă la primul geam,  nici la al doilea, dar, surpriză, ridică un pachet de mâncare de la al treilea. Eu eram imediat după el. Când ajung să iau și eu mâncarea , băiatul de la McDonald’s îmi recită ceva ce nu era comanda mea. Atunci mi-a fost clar că gherțoiul ăla dinaintea mea mi-a furat mâncarea. Bine, cei de la McDonald’s, probabil obișnuiți cu de-astea, au înțeles imediat și și-au asumat paguba. Ghinionul gherțoiului a fost că eu comandasem doar un hamburger cu cartofi.

Reîntâlnire cu Iris în formula consacrată

Vineri seară a avut loc marea reunire a trupei Iris. Iris care, după  cum v-am tot spus aici, aici, aici, înseamnă mult pentru mine. După trei ani în care a fost înlocuit de Toni Seicarescu și apoi de Rafael, Cristi Minculescu s-a întors alături de trupă. Nu știu pentru cât timp, dar mă voi bucura în continuare de fiecare cântare a lor. Oricum, sună ciudat titulatura Cristi Minculescu și Iris, deoarece Cristi Minculescu egal Iris și Iris egal Cristi Minculescu.
În această perioadă l-am văzut pe Cristi de vreo două ori cu Lotus (hm, bunicel) și de vreo trei ori cu Nuțu Olteanu (foarte buni). Pe Iriși nu i-am văzut niciodată și nu îmi pare rău.
Cântarea a fost bunicică. Emoțional a fost foarte bună. Cristi încă e în voce, e în formă fizică bună, și se vede că i-a fost și lui dor de Iris.
Muzical…. am așa, niște rezerve. După cum v-am tot spus, eu am crescut cu Iris, i-am văzut de foarte multe ori. După anul 2000 au scăpat tare înspre comercial, înspre pop rock, un fel de Holograf, un picuț mai răi, dar tot cu te-am iubit, ai plecat, la la la, bla bla bla. Nu știu dacă e bine sau rău, dar e altfel.
Pe vremea mea, taică, ei cântau pentru rockeri. De jur împrejur vedeai blugi, bocanci, plete, ținte. Lumea bea bere, și mai rar vodcă. Acum cântă pentru toată lumea. Pentru fete care sunt încălțate cu sandale cu tocul cât halba de bere de pe vremuri și se unduiesc lasciv ca niște dansatoare la bară, și beau freshuri și cocteiluri prețioase cu umbreluțe și stuff. Nu mai sunt doar cei care-și scutură pletele și simulează solo-uri de chitară, ci și maneliști care se urcă pe mese și bat cuba hăhăind zgomotos, aruncând cu șervețele în aer.
Și mai suntem noi, grizonații, care am înlocuit pletele cu burțile, și care tresărim la Pe ape, Trenul fără naș, Somn bizar, Floare de Iris sau un cover Highway To Hell. Momentele cu Cristi Hrubaru și Alin Dincă au fost ok, dar nu m-au dat pe spate.
Încă odată vă spun, nu e mai bine sau mai rău, e altfel.
Despre locație: mi-a plăcut Berăria H, mâncare bună, bere bună, spațiu mare, nu se simte fumul de țigare. Un mare minus pentru lumini: cei de acolo nu au mai avut cântări rock? Valter și-a făcut solo-urile în beznă, într-un anonimat total. Iar lumina din spatele lui Cristi îl făcea greu de văzut din spate.
Una peste alta, Bine ai venit acasă, Cristi! Bună seara, prieteni!

P.S. Scuze pentru calitatea pozelor. Am stat departe de scenă  și am folosit telfonul din dotare 🙂
image

image

image

image

image

image

Din ciclul „Toate mi se întâmplă numai mie!”

De vreo două săptămâni lui fiu-meu i se mișca un dințișor. Nimic impresionant, doar că era primul dinte de lapte pe cale de a lua drumul spre Zâna Măseluță. Acum două seri am observat că deja sub el se chinuia să iasă dintele ăla, definitivul. Fiind cam slab de înger, am decis să apelăm la ajutorul unui stomatolog, să îi scoată dințișorul.
Zis și făcut. Am pus mâna pe Google și am găsit câteva cabinete pe lângă casă. Ne-am dus la primul dintre ele. Elegant, curat, și pe firmă scria „Stomatologie copii”. Excelent, ne-am gândit, dacă ne place rămânem clienți aici. Ne-a deschis doamna asistentă. I-am spus în două vorbe că trebuie să îi scoată lui fiu-meu un dinte de lapte care abia se mai ține.
Și a început: Trebuie să o așteptăm pe dna doctor să iasă, că tocmai a intrat la un pacient. Ok. Că întâi trebuie să facă o ședință de cunoaștere cu copilul, să îi explice ce o să îi facă, să nu prindă frică de dentist. Părea ok până aici. Pe urmă ne-a spus că îi va face o programare săptămâna viitoare, că pentru „consultația” de azi vom plăti 50 de lei, iar „extracția” va costa 150 de lei. Mi s-a părut enorm, am zis „mulțumesc” și am plecat.
Ce naiba, 150 de lei a plătit doamna mea pentru o extracție de măsea de minte care a durat mai mult de o oră.
Am sunat la alt cabinet, ne-am dus acolo, ne-a primit o doctoriță foarte drăguță, l-a pus pe scaun, a vorbit un pic cu el, i-a dat un fâs, i-a scos dintele cu mâna în 3 secunde și m-a costat 30 de lei.
De 7 ori mai ieftin, și probabil de 7 ori mai repede.

image

These hearts are made for fucking

Un punct de vedere neaoş despre o ”Sărbătoare” importa(n)tă

Forever Phoenix

Guest post la www.iulicika.wordpress.com

Alertă, alertă, alertă! Agenţiile de ştiri anunţă panică generalizată, pentru aproape jumătate din populaţia Occidentului. Nu. Nu atacuri teroriste islamice. Nu. Vine Velăntainzdei. Cum celebrăm o sărbătoare americhenă pe plaiuri carpato-danubiano-euxinice?

Pentru că suntem nişte politicoşi, să lăsăm fetele înainte. Mai ales că, se ştie, norma care spune că e politicos să laşi o femeie să meargă înaintea ta a fost inventată numai şi numai ca să ne holbăm noi, băieţeii, la fundul lor.

Pitzi-le. Dau iama în magazinele de lenjerie. De la Dragon şi alte locuri de veselă chermeză chinezească, patria poliesterului, până la Sfântul Graal pentru pitzipoanca română: secretu’ lu’ Victoriţa. Că de LaPerla sau Chantal Thomass n-au auzit până acum, desigur. (Mai ales că, în tagmă, calitatea nu se măsoară în material, sau linie, sau eleganţă, ci în “cât costă, fatăăă?”. Sau dacă au Şvarovschi pă iele). Apoi făcut unghiile. Desigur, dacă putem…

Vezi articolul original 1.418 cuvinte mai mult

La mulți ani, Bunica! – ediția 102

Am ajuns și la 102!

Despre BUNICA am scris acum doi ani aici și aici, anul trecut aici. Anul ăsta pun doar câteva poze.

Anul acesta Bunica e bine. Azi ne-am strâns în jurul ei nepoții și strănepoții din București (cei din Timișoara poate vin la vară, nu?). Am văzut-o liniștită și, mai ales, fericită.

La mulți ani, Bunica!

Am ajuns la ediția 102. Sperăm să mai fie multe de aici înainte.