Atenție, se inchid ușile!

După vreo 19 ani (cu vreo 3 pauze de câte o lună, prin amabilitatea Poliției Române) de mers la serviciu cu mașina, a venit vremea să merg regulat cu metroul. Din cauză de timp, costuri, comoditate, un pic de mișcare zilnică, de vreo două săptămâni mă „dau” zilnic cu metroul.
M-am reîntâlnit cu nesimțirea : cei certați cu apa și săpunul, bărbații care se înghesuie să prindă un scaun liber inghiontind femeile din drumul lor,  cei care, pe scaun stând, se uită cu insistență în telefonul personal atunci când în fața lor stă o doamnă , cei care se reped să urce în vagon înainte să coboare cei dinăuntru, cei care rămân cu ditamai rucsacul în spinare și fac liber în jurul lor prin niște piruete mai mult sau mai puțin grațioase, cei care vorbesc la telefon atât de tare încât nu îmi mai aud nici muzica din căștile personale (apropos, am avut nevoie de un update major la play list și de căști noi).
Totuși ajung mai liniștit la birou decât după o oră de șofat prin București 🙂
Am descoperit stații cu nume noi,  din păcate am redescoperit și milioanele de patiserii , covrigării și fornetării,  dar și lume bună , simțită,  simpatică, zâmbitoare.
Ne vedem mâine dimineață! Atenție, se inchid ușile!

Așa arată azi Media?

Ieri am fost la meci, pe Arena Națională. În vecinătatea stadionului, cam în dreptul porții C, era o parcare semnalizată „Parcare Media”.

image

În ea mă așteptam să văd care de reportaj, scule de radio, TV, din astea. Când colo…

image

… mașina Romprest, Pompieri, Jandarmi și alte unități Media.

Derby de România prin ochii mei

N-am mai fost demult la derby. Azi am fost cu nepoții mei, dinamoviști, care au stat cam crispați într-o mare de steliști inofensivi, parcă, dar totuși imprevizibili.

Așa cum m-am așteptat a fost un meci slab între slabi și foarte slabi. Corespondența o faceți voi, singuri. Am rămas cu imaginea unei galerii dinamoviste frumoase, dar în același timp idioate și penibile. Păcat pentru ei şi pentru ceilalţi privitori că nu au avut galerie rivală cu care să se înfrunte. Idioţi pentru că au aruncat petardele alea în teren, gesturi care mie mi se par inconştiente. Şi penibili pentru banner-ul și citatul din Ștefan cel Mare. Atâta treabă are Dinamo cu domnitorul cât are și Becali cu Mihai Viteazu.

Poze mai jos.

Gherțoiul de la McDonald’s

Una văzută de mine săptămâna asta:
Într-o după amiază dau să intru la McDrive , la Dristor. Calea era blocată de un Audi decapotabil, cu număr de Bulgaria, cu ceafă lată și lanț cât mâna. Full option, carevasăzică. Îi dau un claxon discret, să nu irit posesorul de ceafă lată. După vreo 20, 30 de secunde se urnește mormăind ceva, și se introduce în coada de la Drive. Nu comandă la primul geam,  nici la al doilea, dar, surpriză, ridică un pachet de mâncare de la al treilea. Eu eram imediat după el. Când ajung să iau și eu mâncarea , băiatul de la McDonald’s îmi recită ceva ce nu era comanda mea. Atunci mi-a fost clar că gherțoiul ăla dinaintea mea mi-a furat mâncarea. Bine, cei de la McDonald’s, probabil obișnuiți cu de-astea, au înțeles imediat și și-au asumat paguba. Ghinionul gherțoiului a fost că eu comandasem doar un hamburger cu cartofi.

Reîntâlnire cu Iris în formula consacrată

Vineri seară a avut loc marea reunire a trupei Iris. Iris care, după  cum v-am tot spus aici, aici, aici, înseamnă mult pentru mine. După trei ani în care a fost înlocuit de Toni Seicarescu și apoi de Rafael, Cristi Minculescu s-a întors alături de trupă. Nu știu pentru cât timp, dar mă voi bucura în continuare de fiecare cântare a lor. Oricum, sună ciudat titulatura Cristi Minculescu și Iris, deoarece Cristi Minculescu egal Iris și Iris egal Cristi Minculescu.
În această perioadă l-am văzut pe Cristi de vreo două ori cu Lotus (hm, bunicel) și de vreo trei ori cu Nuțu Olteanu (foarte buni). Pe Iriși nu i-am văzut niciodată și nu îmi pare rău.
Cântarea a fost bunicică. Emoțional a fost foarte bună. Cristi încă e în voce, e în formă fizică bună, și se vede că i-a fost și lui dor de Iris.
Muzical…. am așa, niște rezerve. După cum v-am tot spus, eu am crescut cu Iris, i-am văzut de foarte multe ori. După anul 2000 au scăpat tare înspre comercial, înspre pop rock, un fel de Holograf, un picuț mai răi, dar tot cu te-am iubit, ai plecat, la la la, bla bla bla. Nu știu dacă e bine sau rău, dar e altfel.
Pe vremea mea, taică, ei cântau pentru rockeri. De jur împrejur vedeai blugi, bocanci, plete, ținte. Lumea bea bere, și mai rar vodcă. Acum cântă pentru toată lumea. Pentru fete care sunt încălțate cu sandale cu tocul cât halba de bere de pe vremuri și se unduiesc lasciv ca niște dansatoare la bară, și beau freshuri și cocteiluri prețioase cu umbreluțe și stuff. Nu mai sunt doar cei care-și scutură pletele și simulează solo-uri de chitară, ci și maneliști care se urcă pe mese și bat cuba hăhăind zgomotos, aruncând cu șervețele în aer.
Și mai suntem noi, grizonații, care am înlocuit pletele cu burțile, și care tresărim la Pe ape, Trenul fără naș, Somn bizar, Floare de Iris sau un cover Highway To Hell. Momentele cu Cristi Hrubaru și Alin Dincă au fost ok, dar nu m-au dat pe spate.
Încă odată vă spun, nu e mai bine sau mai rău, e altfel.
Despre locație: mi-a plăcut Berăria H, mâncare bună, bere bună, spațiu mare, nu se simte fumul de țigare. Un mare minus pentru lumini: cei de acolo nu au mai avut cântări rock? Valter și-a făcut solo-urile în beznă, într-un anonimat total. Iar lumina din spatele lui Cristi îl făcea greu de văzut din spate.
Una peste alta, Bine ai venit acasă, Cristi! Bună seara, prieteni!

P.S. Scuze pentru calitatea pozelor. Am stat departe de scenă  și am folosit telfonul din dotare 🙂
image

image

image

image

image

image

These hearts are made for fucking

Un punct de vedere neaoş despre o ”Sărbătoare” importa(n)tă

Forever Phoenix

Guest post la www.iulicika.wordpress.com

Alertă, alertă, alertă! Agenţiile de ştiri anunţă panică generalizată, pentru aproape jumătate din populaţia Occidentului. Nu. Nu atacuri teroriste islamice. Nu. Vine Velăntainzdei. Cum celebrăm o sărbătoare americhenă pe plaiuri carpato-danubiano-euxinice?

Pentru că suntem nişte politicoşi, să lăsăm fetele înainte. Mai ales că, se ştie, norma care spune că e politicos să laşi o femeie să meargă înaintea ta a fost inventată numai şi numai ca să ne holbăm noi, băieţeii, la fundul lor.

Pitzi-le. Dau iama în magazinele de lenjerie. De la Dragon şi alte locuri de veselă chermeză chinezească, patria poliesterului, până la Sfântul Graal pentru pitzipoanca română: secretu’ lu’ Victoriţa. Că de LaPerla sau Chantal Thomass n-au auzit până acum, desigur. (Mai ales că, în tagmă, calitatea nu se măsoară în material, sau linie, sau eleganţă, ci în “cât costă, fatăăă?”. Sau dacă au Şvarovschi pă iele). Apoi făcut unghiile. Desigur, dacă putem…

Vezi articolul original 1.418 cuvinte mai mult

La mulți ani, Bunica! – ediția 102

Am ajuns și la 102!

Despre BUNICA am scris acum doi ani aici și aici, anul trecut aici. Anul ăsta pun doar câteva poze.

Anul acesta Bunica e bine. Azi ne-am strâns în jurul ei nepoții și strănepoții din București (cei din Timișoara poate vin la vară, nu?). Am văzut-o liniștită și, mai ales, fericită.

La mulți ani, Bunica!

Am ajuns la ediția 102. Sperăm să mai fie multe de aici înainte.

Stăpânul lumii, vreme de-o săptămână

Foarte tare, plin de înțelesuri pentru noi, cei trecuți de … 25 de ani 🙂

Forever Phoenix

Am constatat, nu o singură dată, că dracii ăştia de copii nu ştiu mai nimic despre ce au trăit părinţii lor, pe când nu erau părinţii lor, încă.

De aceea m-am gândit să scriu. Poate litera va ajunge, peste ani, în ochii Anei. Acum, nu ar înţelege-o şi, mai mult, ar agasa-o.

Aveam vreo 14 ani. Eram prin clasa a 8-a, parcă. Am primit de Crăciun, acel hulit (de către comunişti) Crăciun, un casetofon. Mic. Negru. Pe frontonul de plastic ieftin scria SHARP. Sharp, nene, nu vreo marcă de care nu auzise nimeni. Nu-i aşa că, dacă ai sub 25 de ani, n-ai auzit vreodată de marca asta? Noi auzisem. Nu era chiar Philips, dar auzisem. Îl ţineam la piept, încântat de bogaţia neaşteptată a cadoului, trăgând în piept mirosul ăla, totuşi atât de urât, de plastic nou şi ieftin. Mai aveam în casă un casetofon, mai mare, al alor…

Vezi articolul original 373 de cuvinte mai mult

2014 in review

Am fost cam puturos, aşa că abia acum bag şi eu review-ul vieţii.

Sper să avem cu toţi un an mai bun!

The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2014 annual report for this blog.

Here’s an excerpt:

The concert hall at the Sydney Opera House holds 2,700 people. This blog was viewed about 17,000 times in 2014. If it were a concert at Sydney Opera House, it would take about 6 sold-out performances for that many people to see it.

Click here to see the complete report.