Trebuia să se întâmple odată și-o dată

De când am aflat că o să fiu tată (acum vreo cinci ani, nu vă înghesuiți cu felicitările acum), ținând cont că aveam 38 de ani, am știut că se va întâmpla, mai devreme sau mai târziu. Am glumit de multe ori despre asta. Și totuși, azi, când s-a întâmplat, mi-a căzut cerul în cap, mi-a picat foarte nasol.

Azi în Cișmigiu, fi-miu avea o dispută cu o fetiță. Ea îi spunea că este mic, el o ținea pe a lui că este mare.
-Câți ani ai, întreabă fetița.
-5, zice fi-miu.
-Cât are, mă întreabă pe mine fetița.
-4 ani și jumătate, zic eu. La care ea, senină, lui fi-miu:
-Vezi, bunicul tău zice că ai doar patru ani jumate.

Încă nu mi-am revenit.

Posted from WordPress for Android

Piesa de la miezul nopţii – 4

În această seară mă opresc asupra trupei mele de suflet, Iris, despre care am mai scris aici, aici şi aici.

I-am descoperit tot în ’86 şi le-am rămas fidel până azi.

Prima oară i-am văzut la Teatrul Constantin Tănase – Sala Victoria, într-unul din concertele organizate de Stelian Tănase (coincidenţă de nume, doar atât).

Piesa care m-a dat efectiv pe spate prima oară a fost cea care are acelaşi nume cu trupa, şi care este şi numele primului lor disc, adică IRIS, apărut în 1984, în componenţa: Nuţu Olteanu – chitară, Florin Ochescu – chitară, Marti Popescu – bass, Cristi Minculescu – voce, Nelu Dumitrescu – tobe.

Bucuraţi-vă de ea:

Varianta de studio:

Şi o variantă live aici (Bucureşti – 1992):