Iar m-a enervat lipsa de bun simț!

Mă plângeam acum ceva timp de lipsa de bun simț la români.
Azi am avut parte de încă două mostre care m-au făcut să mă gândesc dacă nu cumva eu sunt cel sărit de pe fix și am așteptări nejustificate de la semenii mei.
În primul rând trebuie să vă povestesc o întâmplare de duminică. Era aproape ora două după amiază, și ne băgasem tot familionul la somn. Deodată s-a întețit muzica în apartamentul de deasupra mea și au început niște bufnituri și trânteli de ziceai că a început războiul. Am tresărit din dulcea moleșeală care mă cuprinsese, dar mi-am păstrat cumpătul. În schimb fi-miu a dat semne că îi cam sare somnul, așa că am bătut politicos în calorifer. Nimic, sus se dezlănțuia iadul. După vreo zece minute n-am mai rezistat și m-am dus la vecinu’ să încerc să îl conving s-o lase mai moale. Sonerie nu are, așa că m-am pus conștiincios pe bătut la / în ușă, așteptând „liniștit” pauzele dintre melodii. Nimic! N-a ieșit. Peste încă vreun sfert de oră de audiție muzicală a trebuit să repet figura. De data asta am auzit clar cum cineva vorbea, de fapt răcnea la telefon, și la un moment dat cred că s-a și uitat pe vizor. Dar de deschis ușa, nici pomeneală.
În schimb a oprit muzica. Dar deja mă înfierbântasem mult prea tare, așa că m-am pus pe scris. Am compus un bilețel civilizat, zic eu, în care îi reproșam vecinului că după ce că face o gălăgie cumplită, nici nu are bunul simț să deschidă ușa să vorbim bărbătește. Îi mai spuneam, în încheiere, că data viitoare nu mă mai ostenesc în zadar să bat la ușă și chem direct Poliția. După ce termin compunerea îi bag vecinului biletul în cutia poștală.
Și așa ajung la episodul de azi.
Dimineață găsesc un bilețel în cutia mea poștală. Era, bineînțeles, de la vecinu’. Și mă ia și mă face de mă usturau ochii citind. Că trebuia să îmi dau seama după muzică că el nu era acasă, ci băiatul lui, (am uitat să spun că vecinul în cauză e unul la vreo 30 de ani, pe care l-aș descrie ca un țăran coclit dacă nu aș fi cunoscut mulți țărani mult mai bine crescuți decât specimenul în cauză) care are vreo 10 ani și se dezlănțuie când e singur acasă, că eu sunt lipsit de bun simț că dau buzna să îi bat la ușă, că „n-am materie cenușie” dacă fac scandal din atâta lucru, că și eu îi deranjez pe alții cu plodul meu (observați că el are băiat în timp ce eu am plod), că asta e viața la bloc și dacă nu îmi convine să mă mut la casă sau în deșert. Și mă invită ca data viitoare să chem Poliția.
Ceea ce mi-am și propus să fac.

Și peste jumătate de oră o pățesc și pe a doua.
Îl duc pe fi-miu la grădiniță, ca de obicei. Trag mașina într-unul din cele două locuri de parcare din fața grădiniței, celălalt fiind ocupat. Intru val-vârtej, îl dezbrac pe fi-miu cam din mers, îl îmbrac în hainele de grădiniță și mă năpustesc spre mașină, pentru că întârziam la servici. Dar, surpriză: parcase unul în spatele meu, blocându-mă și pe mine, și mașina de alături, deși la câțiva metri mai în spate erau o grămadă de locuri libere în parcarea blocului. Îmi aprind o țigare și aștept lângă mașină. După câteva minute apare omu’. Își cere scuze, dar mă pune dracu’ să îl întreb politicos, pe un ton scăzut, de ce a preferat să blocheze două mașini în loc să parcheze 5 metri mai încolo. Atât mi-a trebuit. A sărit cu gura, tot el, că ce mare șmecherie că ne-a blocat câteva minute, că a pățit-o și el și n-a făcut scandal. L-am întrebat dacă i se pare că eu am făcut scandal, i-am cerut scuze că mi-am permis să îl deranjez, m-am urcat la volan și dus am fost, gata montat pentru o nouă zi minunată de muncă.

Măi oameni buni, m-am tâmpit eu, trebuie să mă duc la doctor să mă caut? În ce lume trăim?

Posted from WordPress for Android

Cine se scoală de dimineaţă…

…cică ajunge departe.

Dat fiind că grădiniţa lui fi-miu este (încă) la doi paşi de casă, domnul nu mai catadicseşte să se trezească prea devreme.

Până astă toamnă nu aveam probleme. La ora 21.00, maxim 22.00, dădea stingerea singurel. Se cerea „la nani”, sau venea cu pijamaua sub braţ şi zicea că îi e somn. Şi dimineaţă la ora 7.00 era fresh. Bine, exista  şi un aspect mai puţin plăcut, în sensul că nu existau pentru el sâmbete, duminici şi sărbători mai mult sau mai puţin legale, concedii etc, la 7.00 ne dădea deşteptarea!

Din toamnă domnu’ meu a început să se culce după ora 23.00, spre miezul nopţii (şi de câteva ori chiar şi după).

Şi atunci dimineaţă începe calvarul. Dat fiind că doamna mea pleacă la 7.00 la servici, ingrata misiune de a-l trezi îmi revine mie. Vă daţi seama că din prietenul lui de dimineaţă am devenit sperietoarea de dimineaţă.

Eu mă trezesc la 7.00, beau o cafea-viteză şi începe ritualul:

– Hai tati!

– Mmmmm!

– Hai să te trezeşti!

– Nuuuuuuuuuuuuuu!

– Hai sus!

– Mai stau în sufragerie 5 minute!

După 15 minute în sufragerie:

– Hai la baie!

– Mai stau puţin!

– Hai!

– Nu! Eu dorm şi tu mă speli, eu dorm şi tu mă îmbraci, eu dorm şi tu te îmbraci, eu dorm şi tu duci gunoiul etc etc etc

Ieri dimineaţă mi-a servit cea mai nouă şi mai tare alternativă: Eu mai dorm şi tu FACI O ŢIGARE!

 

Gata vacanţa :(

Eu am început munca din 3 ianuarie.

3 si 4 au fost aşa, de acomodare, de poveşti cu colegii.

Săptămâna trecută a fost mai lejeră, mai „de urnire”, aşa, mulţi dintre colaboratori erau oricum încă în vacanţă.

De azi însă s-a dezlănţuit iadul. Balamuc în trafic, balamuc la servici…

Sper să nu fie balamuc şi acasă 😀

Hai s-avem o săptămână excelentă!

La Kaufland

De vreo două luni, de când s-a deschis Kaufland-ul de pe Răcari (sos. Mihai Bravu), am trădat Auchan-ul în care îmi făceam târguielile săptămânale pentru sus-numitul Kaufland.
Este mai aproape, locul liber în parcare nu este o problemă, personalul e foarte amabil (e singurul lanț de magazine pe care îl știu eu în care de fiecare dată sunt întrebat la casă dacă totul a fost în regulă, dacă sunt mulțumit).
Ce nu îmi place este că magazinul e foarte înghesuit, că prețurile sunt ceva mai mari decât la Auchan și că gama de produse nu e cea mai variată.
Dar ce mi s-a părut senzațional, în exclusivitate, incendiar și cum mai vreți voi este promo-ul care se aude din sfert în sfert de oră la stația lor de amplificare, și a cărui idee pe scurt este:
„Pentru a veni în ajutorul dv. la noi puteți plăti cu card bancar la orice casă, fără comision!”
Oameni buni, suntem în 2013, chiar și în România plata cu cardul bancar a devenit banală, chiar și la buticul din colțul blocului meu. Tu, Kaufland, mare rețea de hypermarket-uri, îți faci din asta mare titlu de glorie?

Posted from WordPress for Android

S-a terminat boieria

Din 3 ianuarie, de când m-am întors la muncă fericit şi cu aplomb (în sensul că nu), până ieri, era o fericire să conduci prin Bucureşti. Trafic lejer, degajat. Parcurgeam drumul meu până la birou (19 km), drum de 45 – 60 minute în mod normal, cam în 25  -30 de minute. Mă gândeam că va ţine fericirea până luni, când începe şcoala.

Da de unde. Ieri am plecat spre casă pe drumul obişnuit. M-am abătut 5 minute din drum pentru un stop la Piaţa de Flori din cauză că ….şi, de lene să întorc, am luat-o pe Tudor Vladimirescu, spre Marriott, pe lângă Casa Poporului şi apoi pe Bd Unirii. Ţeapă! Zona dintre Casa Poporului şi Piaţa Unirii era full, ca într-o zi obişnuită de lucru, şi mi-au trebuit  20 de minute s-o parcurg.

Suficient cât să mă facă să ajung cu întârziere la întâlnirea cu doamna mea.

Şi când mă gândesc că încă nu a venit zăpada…

Ajutor! Caut grădiniță!

Am nevoie de o mână de ajutor. Nu mai sunt mulțumit de grădinița lui fi-miu. Vreau să găsesc o grădiniță care să respecte următoarele condiții:
1. Să fie bună (programa ok, personal ok, curat, mâncare bună etc)
2. Să aibă program cel puțin până la ora 18.00
3. Să funcționeze pe perioada vacanțelor
4. Să fie relativ aproape de zona Dristor
5. Să primească copii noi acum, în timpul anului școlar.
Orice sugestie mă ajută.
Mulțumesc.

Posted from WordPress for Android

Despre Sergiu Nicolaescu

Nu, nu o să vă plicitsesc cu comentarii despre ceea ce s-a întâmplat la moartea lui. De fapt nici nu e nimic de comentat, ne îngrozim şi gata.

Vreau să vă povestesc despre regizorul Sergiu Nicolaescu, cel cu care am avut ocazia să lucrez 12 zile acum 25 de ani.

Bine, zic „lucrez” ca să mă dau şi eu mare. De fapt am făcut figuraţie în „Mircea”, film în care era regizor, interpretul personajului principal si mai ştiu eu ce alte funcţii. Mă puteţi vedea pe generic, acolo unde scrie „Mulţumim M.Ap.N. pentru sprijinul acordat” 😀

mircea-355648l-175x0-w-2f676adf

Era în toamna lui ’88, eram soldat în termen (redus, ce-i drept), şi a venit ordin de sus să mergem „la filmare”. Într-o perioadă în care alternativa era să mergem la munca câmpului, ne-am bucurat tare mult de această oportunitate.

Nu prea ştiam noi cu ce se mănâncă „filmarea”, da’ mai rău decât la cartofi nu putea fi.

Ne-am îmbarcat în camioane din Sibiu cu direcţia Râşnov (acolo aveau să se desfăşoare ostilităţile).

Ne-am cazat într-o unitate militară din oraş (soldaţii care locuiau de drept acolo au fost mutaţi pe câmp, în corturi, aşa că vă daţi seama cu ce drag se uitau la noi când treceam cu camioanele pe lîngă ei), şi de a doua zi am început treaba.

Aşa, ziceam că povestesc despre Sergiu Nicolaescu, nu despre mine (povestea filmărilor e interesantă, poate o scriu altădată).

Primul lucru care m-a frapat la el a fost autoritatea. Conducea filmările într-un mare fel, dirija mase imense de figuranţi, decoruri, cai, personal auxiliar, actori mari şi mici, îşi interpreta rolul, fugea în spatele camerei, etc etc etc

În al doilea rând impunea respect. Cam toată lumea vorbea frumos cu el, începând cu oamenii din echipa de filmare şi terminând cu tov. colonel nu mai ştiu cum care era delegat din partea Ministerului Apărării şi responsabil cu „trupa”, adică cu noi, soldaţii.

Soldaţii care, bineînţeles, eram excepţia de la regula de mai sus. După câte o zi nasoală, grea, de filmare, când tov. colonel nu mai ştiu cum (Ucrain parcă, sper să nu mă înşel) ne strângea în formaţie şi ne punea să-l salutăm pe regizor. Colonelul zbiera: În sănătatea Regizorului nostru, de 3 ori URA! Şi noi răspundeam: ..ue! ..ue! ..ue!

Era foarte exigent, scotea untul din noi, trăgeam duble după duble, alergam pe dealurile de lângă Râşnov de ne lua dracu’. Cel mai tare ne enerva când „asmuţea” efectiv ofiţerii pe noi: „Tovarăşi ofiţeri, luaţi măsuri! Eu în halul ăsta nu pot lucra! Trupa nu se mişcă!” Asta după ce ne alergase în sus şi în jos de ne căpiase.

Era şi coleric: la un moment dat un VM-ist (soldat de la vânători de munte, pentru cine nu ştie) nu şi-a mai putut controla calul şi acesta a ieşit din rând în timp ce se filma o scenă şi a luat-o la sănătoasa. Regizorul a răcnit către cel care coordona cavaleria (caii şi călăreţii): Nea cutare, ia o sabie, du-te după ala şi taie-i capul, pe răspunderea mea! (Şi nu vorbea despre cal).

Altă dată s-a repezit efectiv în gâtul unui coleg de-al meu, care „plecase la luptă” ţinând lancea cu vârful înapoi, urlând că el trebuie să mai tragă o dublă din cauza unui idiot, şi că noi habar n-avem cât e metrul de peliculă (eu i-am răspuns că 100 de cm, dar încet, cu grijă, să nu mă audă).

Avea însă şi momentele lui bune. Într-o după amiază, satisfăcut de „prestaţia” trupei, ne-a mulţumit la sfârşitul zilei şi a cerut tovarăşului colonel să ne cinstească cu câte un borcan de compot de caise pe fiecare, la masa de a doua zi, din partea Casei de Filme. Ce-i drept ni s-a dat „premiul”, dar atâta au furat nesimţiţii ăia de plutonieri de la bucătărie, că la noi a ajuns un borcan la 8 oameni, adică o juma’ de caisă şi două linguriţe de zeamă de căciulă.

Cam aşa l-am văzut eu pe Sergiu Nicolaescu, cu bune şi cu rele.

Dumnezeu să îl odihnească!

 

Sursa foto:

Vreţi să îi daţi copilului vostru un smartphone?

Înainte să luaţi această decizie, sau chiar şi după (pentru că sunt sigur că mulţi dintre voi deja aţi făcut-o), gândiţi-vă cât de bine i-ar (şi v-ar) prinde câteva regului (pe care le-aţi putea foarte bine pune într-un Contract) de utilizare pe care să i le impuneţi.

Am citit ieri pe blogul Cojocarilor un articol foarte interesant pe tema asta.

Vă dau câteva exemple:

1. Acesta este telefonul meu. Eu l-am cumpărat. Eu l-am platit. Tie doar ti-l imprumut.

2. Eu trebuie sa stiu intotdeauna parola.

3. In cazul in care suna, raspunde! Este un telefon. Spune “buna ziua”, fii respectuos. Nu ignora niciodata un apel telefonic în cazul în care pe ecranul telefonului scrie “mama” sau “tata”. Niciodata!

…………………………………………………..

17. Priveste în sus. Priveste ce se intampla in jurul tau. Priveste pe fereastră. Ascultă păsărelele. Iesi la plimbare. Discuta cu un străin. Intreaba-te fara sa cauti pe google.

18. O sa gresesti. Iti voi lua telefonul. Vom sta jos și vom vorbi despre asta. O vom lua de la capat. Noi doi, Tu și cu mine, invatam mereu. Eu sunt în echipa ta. Suntem împreună în asta.

Vă invit să citiţi şi voi articolul complet!

Să avem o săptămână excelentă!