Despre Sergiu Nicolaescu

Nu, nu o să vă plicitsesc cu comentarii despre ceea ce s-a întâmplat la moartea lui. De fapt nici nu e nimic de comentat, ne îngrozim şi gata.

Vreau să vă povestesc despre regizorul Sergiu Nicolaescu, cel cu care am avut ocazia să lucrez 12 zile acum 25 de ani.

Bine, zic „lucrez” ca să mă dau şi eu mare. De fapt am făcut figuraţie în „Mircea”, film în care era regizor, interpretul personajului principal si mai ştiu eu ce alte funcţii. Mă puteţi vedea pe generic, acolo unde scrie „Mulţumim M.Ap.N. pentru sprijinul acordat” 😀

mircea-355648l-175x0-w-2f676adf

Era în toamna lui ’88, eram soldat în termen (redus, ce-i drept), şi a venit ordin de sus să mergem „la filmare”. Într-o perioadă în care alternativa era să mergem la munca câmpului, ne-am bucurat tare mult de această oportunitate.

Nu prea ştiam noi cu ce se mănâncă „filmarea”, da’ mai rău decât la cartofi nu putea fi.

Ne-am îmbarcat în camioane din Sibiu cu direcţia Râşnov (acolo aveau să se desfăşoare ostilităţile).

Ne-am cazat într-o unitate militară din oraş (soldaţii care locuiau de drept acolo au fost mutaţi pe câmp, în corturi, aşa că vă daţi seama cu ce drag se uitau la noi când treceam cu camioanele pe lîngă ei), şi de a doua zi am început treaba.

Aşa, ziceam că povestesc despre Sergiu Nicolaescu, nu despre mine (povestea filmărilor e interesantă, poate o scriu altădată).

Primul lucru care m-a frapat la el a fost autoritatea. Conducea filmările într-un mare fel, dirija mase imense de figuranţi, decoruri, cai, personal auxiliar, actori mari şi mici, îşi interpreta rolul, fugea în spatele camerei, etc etc etc

În al doilea rând impunea respect. Cam toată lumea vorbea frumos cu el, începând cu oamenii din echipa de filmare şi terminând cu tov. colonel nu mai ştiu cum care era delegat din partea Ministerului Apărării şi responsabil cu „trupa”, adică cu noi, soldaţii.

Soldaţii care, bineînţeles, eram excepţia de la regula de mai sus. După câte o zi nasoală, grea, de filmare, când tov. colonel nu mai ştiu cum (Ucrain parcă, sper să nu mă înşel) ne strângea în formaţie şi ne punea să-l salutăm pe regizor. Colonelul zbiera: În sănătatea Regizorului nostru, de 3 ori URA! Şi noi răspundeam: ..ue! ..ue! ..ue!

Era foarte exigent, scotea untul din noi, trăgeam duble după duble, alergam pe dealurile de lângă Râşnov de ne lua dracu’. Cel mai tare ne enerva când „asmuţea” efectiv ofiţerii pe noi: „Tovarăşi ofiţeri, luaţi măsuri! Eu în halul ăsta nu pot lucra! Trupa nu se mişcă!” Asta după ce ne alergase în sus şi în jos de ne căpiase.

Era şi coleric: la un moment dat un VM-ist (soldat de la vânători de munte, pentru cine nu ştie) nu şi-a mai putut controla calul şi acesta a ieşit din rând în timp ce se filma o scenă şi a luat-o la sănătoasa. Regizorul a răcnit către cel care coordona cavaleria (caii şi călăreţii): Nea cutare, ia o sabie, du-te după ala şi taie-i capul, pe răspunderea mea! (Şi nu vorbea despre cal).

Altă dată s-a repezit efectiv în gâtul unui coleg de-al meu, care „plecase la luptă” ţinând lancea cu vârful înapoi, urlând că el trebuie să mai tragă o dublă din cauza unui idiot, şi că noi habar n-avem cât e metrul de peliculă (eu i-am răspuns că 100 de cm, dar încet, cu grijă, să nu mă audă).

Avea însă şi momentele lui bune. Într-o după amiază, satisfăcut de „prestaţia” trupei, ne-a mulţumit la sfârşitul zilei şi a cerut tovarăşului colonel să ne cinstească cu câte un borcan de compot de caise pe fiecare, la masa de a doua zi, din partea Casei de Filme. Ce-i drept ni s-a dat „premiul”, dar atâta au furat nesimţiţii ăia de plutonieri de la bucătărie, că la noi a ajuns un borcan la 8 oameni, adică o juma’ de caisă şi două linguriţe de zeamă de căciulă.

Cam aşa l-am văzut eu pe Sergiu Nicolaescu, cu bune şi cu rele.

Dumnezeu să îl odihnească!

 

Sursa foto: