Prostia la români

Inspirat de articolul lui Zoso
Săptămânile trecute mă duc cu puștiul la Medlife pentru vaccin. Și el, și soția, și eu, avem abonament la Medlife, dar la Spitalul de Pediatrie nu avem nici o facilitate cu aceste abonamente.
Terminăm cu vaccinul, mă duc la recepție să achit.
– Aveți abonament?
– Da.
– Nu dumneavoastră, copilul.
– Da.
– De care?
– Executive.
– Să știți că nu aveți nici o reducere.
– Știu, dar de ce avem această conversație?
– Ăăă….  Vă costă 73 de lei.
Să nu le spargi capul?

Posted from WordPress for Android

Suporter de modă veche

După cum vă povesteam aici şi aici, după mult timp am fost şi eu la un meci Steaua – Dinamo.

Pe mine cel mai tare m-a mirat numărul foarte mic de steaguri din galerii. Cred că nu mai e la modă, sau ceva de genul ăsta. Ştiu că s-au interzis steagurile cu băţ, sau cele pe o bucată de plastic mai lungă decât nu ştiu câti centimetri, dar oricum. Şi pe drumul meu spre stadion am văzut o grămadă de ţigani cetăţeni care vindeau nişte steguleţe la simbolicul preţ de „doo la cinci lei mânca-ţi-aş”.

Şi mi-am adus aminte cum era să fii microbist când eram eu mic.

Primul meci de fotbal pe care l-am văzut a fost la Braşov, prin anii 70.

Eram în vacanţă. Regretatul meu unchi era ceva director pe la o firmă întreprindere de construcţii, ICIM Braşov, care avea echipă în Divizia C.

Mergi la meci? Merg, să văd şi eu cum e.

ICIM juca cu Nitramonia Făgăraş, mare derby în Serie. Am intrat ca nişte VIP-uri ce eram (mai ales unchi-miu) printr-o gaură mai mare din gard (intrarea era liberă, oricum, dar gaura aia era mai aproape decât poarta oficială de acces, şi lui unchi-miu am înţeles că oricum nu-i plăcea să stea la „oficială”) şi am mers la galerie. Mi-a plăcut la nebunie, am cântat (nu prea ştiam eu cuvintele, da’ le potriveam meşteşugit), am strigat, am şi înjurat un pic pentru că am văzut că se poate, dar cel mai tare mi-a plăcut când se dădeau goluri. ICIM-ul a bătut cu 3-0, iar eu săream şi mă bucuram de ziceai că-s cel mai mare fan al echipei.

În Bucureşti locuiam foarte aproape de Stadionul 23 August, şi m-am dus cu taică-miu la primele două meciuri. El era ofiţer MApN, aşa că m-am născut cu Steaua în casă şi am devenit stelist de la o vârstă foarte fragedă, mult înainte ca momentul 1986 să nască un val de stelism.

Revin. Taică-miu era stelist, dar era microbist de TV, greu îl făceai să meargă pe stadion. Steaua juca în Ghencea, departe de noi.

Dar pe „23” juca Dinamo în Cupa Campionilor Europeni, şi juca în nocturnă. Am văzut două meciuri, unul cu Dukla Praga, şi unul cu Aston Villa. Eu eram suporter român în primul rând, aşa că am susţinut-o pe Dinamo cum m-am priceput eu mai bine.

Pe urmă am început eu adevărata viaţă de microbist. Cei mai „purii” îşi amintesc probabil de celebrele cuplaje de pe 23 August, în care se jucau unul după altul două meciuri între cele 4 echipe bucureştene, adică Steaua, Dinamo, Rapid (când era in A), Sportul, Progresul, apoi parcă şi Victoria.

Eu mai crescusem puţin (aveam vreo 9-10 ani) şi taică-miu, un tip foarte sever altfel, mă lăsa să mă duc singur la meci. Ce-i drept nu era aşa un „sport extrem” ca acum.

Şi am început să merg la cuplaje, împreună cu văr-miu, care era de-o seamă cu mine (Peco, sper că citeşti 🙂 ).

Ieşeam în colţul străzii, pe Maior Coravu, aproape de rond, şi ocheam câte un bărbat singur, mergeam la el şi îl rugam cum ştiam eu mai frumos: nene, ia-mă şi pe mine. Copiii aveau intrare liberă, dar doar însoţiţi de un adult. Intram cu nenea, treceam de cele 2-3 filtre, şi cum ajungeam pe stadion îi aruncam un „muţumesc” şi o tuleam în galerie. Mi-aduc aminte că făcuse vărul Peco un steag cum se pricepuse el, cusut de mână, parcă, roşu – albastru, pus pe o ţeavă de cornete, şi îl fluturam cu rândul, şi eram tare mândri de el.

La cuplaje intram cu 2-3-4 ore înainte de meci, să prindem locuri bune, să mai cântăm şi noi cu băieţii. De obicei ne aşezam noi doi foarte bine, pe urmă venea galeria şi atâta ne plimbam după ei că până la urmă ajungeam să (nu) văd meciul fie de lângă gard, fie din spatele unuia cu 3 capete mai înalt ca mine.

Doamne, cât de naiv eram… Şi pe vremea aia se cântau măscări, dar mai cu perdea, nu ca acum, şi eu, copil nevinovat, nu prea înţelegeam ce zic ăia, nu cunoşteam prea multe cuvinte dirty, aşa că urlam cât mă ţineau plămânii:

Dinamo, uuuu, fă o tură şi te du! (păi, la mintea mea, ce ar fi putut Dinamo să ia în gură la un meci de fotbal, nu? 😀 )

Dinu tablagiiiiiiiuuuuuu (nu ştiam vreun cuvânt care să înceapă cu lab şi să se termine cu agiu 😀 )

Şi tradiţionalul AE, AO, să moară Dinamo!

Mi-aduc aminte că la unul din cuplaje am fost cu taică-miu, cu un prieten de-al lui şi cu fata lui, care era cu 2 ani mai mare decât mine (îţi aminteşti, Ligia?) Am stat ca oamenii serioşi, la tribuna I, n-am mai stat în galerie. Rapidul tocmai promovase în A, iar prietenul lui taică-miu, unul din cei mai calmi şi liniştiţi oameni pe care i-am cunoscut, rapidist mare, era din ce în ce mai neliniştit, mai agitat, trăia meciul destul de intens. După Steaua – Sportul, a urmat Dinamo – Rapid, meciul vedetă. Mă nene, cînd a dat Rapidul gol (1-0), prietenul nostru a aruncat cutia de table în sus (mai ştiţi cutiile alea de table vechi, adevărate, din lemn, 10 kg bucata) şi nu s-a mai stresat să o prindă, ocupat fiind să ne pupe pe toţi care eram pe-acolo, cunoscuţi şi necunoscuţi. Noroc că un vecin de tribună a văzut monstrul de lemn îndreptându-se spre capul meu şi m-a tras brusc spre el, altfel cred că se produceau ceva daune.

Am fost şi la cuplajul din martie ’85, cel cu 100.000 de spectatori. Acum vă puteţi închipui la noi ca un meci să aibă 100.000 de spectatori??? Era lume peste tot, pe scări, în copaci, chiar şi pe pista din jurul terenului. Mi-aduc aminte că trebuia să se dea cei de pe lângă colţul terenului să se retragă un metru-doi pentru a avea loc fotbaliştii să bată cornere.

Sursa foto aici

La cel cuplaj eram în tribune, înghesuit ca sardelele în cutie, stăteam bineînţeles în picioare, că oricum era frig. Când s-a mişcat odată masa compactă în care mă aflam, m-am dus şi eu odată cu ei în faţă, dar cizmele mi-au rămas prinse sub bancă. Efectiv am ieşit din cizme, dar le-am recuperat după câteva minute prin bunăvoinţa oamenilor înduioşati de plânsetele mele de copil căruia nu-i era frigă că îi vor îngheţa picioarele doar în ciorapi, dar se gândea ce omor va lua acasă pentru că şi-a pierdut cizmele 😀

Aşa era microbismul pe vremea mea.

Acum, sincer, mi-e cam frigă să-l iau pe fi-miu, sau pe nepoţii mei care sunt mai măricei, pe stadion. Şi mie mi-e frică să port pe stradă un fular sau o şapcă cu Steaua.

Matei, stelist de mic 😀

Păcat!

Bunul simţ la români (sau cei 7 ani de acasă)

De ceva timp mă frământă o problemă. Mai exact, de nouă luni, de când mi-am înscris copilul la grădiniţă.

Eu, ca tot omul (aşa credeam), când intram dimineaţă în grădiniţă, în „sala de primire”, dădeam Bună dimineaţa şi mă străduiam să îl învăţ şi pe fi-miu acelaşi lucru, cum am învăţat şi eu acum 40 (sic) de ani de la părinţii mei.

Am constatat că, spre deosebire de colegii de grădiniţă ai lui fi-miu care se străduiau, fiecare după posibilităţi, să răspundă, „colegii” mei, adică alţi părinţi, bone, bunici şi alţi aducători de copii la grădiniţă, cu puţine excepţii (cam aceleaşi în fiecare zi), parcă erau angrenaţi într-un concurs „O pisică moartă, la popa la poartă, cine-o râde şi-o vorbi, s-o mănânce coaptă”, aşa de adânc coborau privirile şi se afundau în hainele şi bagajele copilaşilor.

Am crezut la început că mi se pare, că sunt un pic paranoic, oricum scenele se repetau şi după amiaza, la ora la care „recuperam” copiii, doar că atunci mă întâlneam cu mult mai puţin părinţi.

Au fost câteva zile în care l-am dus dimineaţă împreună cu doamna mea. Ea ieşea de acolo consternată: băi, vorbesc eu prea încet, sau ce?, de ce nu răspund ăştia la salut?

Între timp i-am urmat sfatul, în sensul în care (nu, staţi puţin, eu dau bună dimineaţa în continuare, e un reflex dobândit în 7+ ani de acasă) nu mă mai stresez: care răspunde să fie sănătos, care nu idem.

Dar azi m-am opărit din nou. Venind la servici, am intrat în holul clădirii şi am dat peste 3 pupeze colege, cu vreo 10-15 ani mai tinere şi cu vreo 6-7 ani mai puţin decât mine în firmă (poziţia nu o discut, nu are nici o importanţă), care discutau de zor. Spun cuviincios Sărut mâna, mă uit la ele din mers, trecând pe la vreo 50 de cm de grup şi…… nu mi se întoarce nici măcar o privire.

Şi iar m-am înspumat, ca prostu’.

Băi, bunul simţ a murit la revoluţie, împreună cu Bulă???

Unicul derby

Diseară mă duc la meci. Cică El Classico de România. N-am mai fost la meci din primăvară, iar la un Steaua – Dinamo de mai mulți ani, și asta din cauza galeriilor nebune, de care mi-a fost frică. Azi îmi iau inima în dinți și mă duc. Recunosc că mi-e frică să îmi pun fularul sau șapca cu Steaua, ca să n-o iau în freză aiurea. Sper să fie spectacol, și fie ca cel mai bun să învingem 🙂

image

Posted from WordPress for Android

De-ale lu’ fiu-meu – ep. 3: Tricoul cu clopoţei

Azi dimineaţă, vineri fiind, m-am îmbrăcat mai casual.

Am tras pe mine un tricou negru. Matei se uită lung la mine şi spune: Ia uite, tati are tricou cu clopoţei!

În prima secundă am crezut că n-am auzit eu bine, dar pe urmă m-am dumirit: îmi pusesem unul din tricourile mele favorite, cu AC DC, Hell’s Bells, care are imprimat un mare clopot.

Şi uite-aşa s-a dezlegat misterul tricoului cu clopoţei 🙂

Sursa foto: aici

RADET-ul mă-sii are cratimă, se întoarce și contraatacă

După ce l-am beștelit alaltăseară, RADET-ul a stat el puțin și s-a gândit: a fost o seară friguroasă, încă una geroasă, acum s-a mai înmuiat frigul, urmează niște nopți mai călduțe, ce să facem noi acum? Hai să dăm căldură și la amărâți.
Și cum stăteam eu liniștit în seara asta și încălzeam sufrageria cu aparatul de aer condiționat și dormitorul cu aeroterma, nu știu cum fac și mă ating de caloriferul din dormitor și, stupoare, era călduț. După ce împărtășesc marea veste familiei (copilul și doamna s-au bucurat, motanul nu știu sigur dacă a înțeles, dar dădea din coadă în semn de profundă satisfacție și maxim interes), dau fuga în sufragerie, pun mâna pe caloriferul cald, îl las așa mai la jumate, mă duc și în bucătărie, pe ăla îl închid că și așa stă geamul mai mult deschis pentru că acolo e oaza mea de fumător.
Acum să nu înțelegeți că protestez împotriva căldurii de la RADET, dar de ce mama dracu’ nu i-au dat drumul când chiar era nevoie?
Hai pa și să avem căldură!

Posted from WordPress for Android

Evenimente DE NEUITAT (ep.2)

Aşa deci, să continuăm ce am început aici.

După ce am scăpat de întânirea cu „organul”, am tras aer adânc în piept şi mi-am dat seama că urmează o seară cel puţin ciudată: cea care cu o zi înainte era prietena mea şi locuia împreună cu mine de câteva luni mi-a devenit soţie şi a plecat la ea acasă!!!!

A fost dorinţa ei să mă duc duminică dimineaţă să o iau mireasă de acasă, şi am fost de acord, fără reţineri.

Dar acum, proaspăt căsătorit, cu maşina făcută franjuri, mă târam singur într-un taxi acasă, unde nu mă aştepta nimeni!

WTF? Cum vine asta? Şi cu ce dracu’ îmi umplu seara/noaptea?

Până la urmă am stat cu ochii beliţi în televizor, gândindu-mă dacă e ultima noapte de burlac sau prima noapte de bărbat însurat, ca să îl parafrazez pe Camil Petrescu 🙂

A doua zi, după câteva ore de somn, l-am luat pe cumnată-miu (sau naşul meu, din acea zi), pentru că eu eram fără maşină, şi am purces la ultimele târguieli ale dimineţii: lumânări, buchete, luat şi naşa (aka sor-mea) şi la final hai să îmi iau mireasa!

Acolo, după ce am supravieţuit şocului (băi, stiu că toţi sau aproape toţi zic aşa, dar eu chiar am avut cea mai frumoasă mireasă din lume), am sesizat că ceva nu e tocmai în regulă. Am prins-o într-un moment mai liniştit şi mi-a povestit ea păţania ei.

Acum trebuie să spun că majoritatea pregătirilor de nuntă le-am făcut împreună, dar au mai rămas şi câteva chestii exclusiv în grija ei: alegerea rochiei de mireasă, coafat, machiat şi toate alea.

Toate bune şi frumoase. Rochia luată, machiajul şi l-a făcut singură (foarte mişto, apropos), iar coafeza pe care a tot frecventat-o în ultima jumătate de ani i-a dat asigurări că îi va face o cafură trăznet, fără vreo „repetiţie” înainte, că depinde de feeling-ul din ziua respectivă, că bla bla bla. Şi în dimineaţa de duminică, cu câteva ore înainte de cununia religioasă, se prezintă doamna mea împreună cu sora ei la coaforul respectiv. Şi coafeza îi yice, foarte senină: ŞTII, M-AM GÂNDIT MAI BINE, NU O SĂ TE COAFEZ PENTRU CĂ MI-E FRICĂ CĂ NU OO SĂ IASĂ BINE!!!!!!

Şi uite-o pe doamna mea cu ochii în soare şi părul necoafat, neştiind încotro să o apuce. A plecat împreună cu sora ei în căutarea unui coafor care să o primească într-o duminică dimineaţă, printre mii de programări, să îi facă şi ei o „simplă” coafură de mireasă!

Culmea, a găsit destul de repede o doamnă dispusă să se înhame la chestia asta, care pe măsură ce lucra, o mai întreba: îţi place, cum ţi se pare, că eu nu văd prea bine, că mi-am uitat ochelarii acasă 😀

Până la urmă a ieşit nu bine, perfect chiar, şi-a şters lacrimile şi a plecat acasă să definitiveze treaba asta cu îmbrăcatul şi machiatul şi coafatul, Doamne-ajută că sunt bărbat şi nu trebuie să trec prin aşa ceva.

După care, cum vă spuneam, ne-am reunit şi am plecat la biserică, şi pe urmă la restaurant, unde am avut cea mai frumoasă nuntă care a existat vreodată, trudită şi planificată de noi doi, la care toată lumea, inclusiv noi, s-a simţit minunat.

Mi-aduc aminte că au fost vreo 50 de oameni (nuntă micuţă, cu cei cu adevărat apropiaţi), din care pot spune cu mâna pe inimă că pe 48 îi cunoşteam deja (nu cum se întâmplă la multe nunţi unde vin oameni pe care unul sau ambii miri nu i-au văzut niciodată şi trebuie să li se explice cine sunt), iar ceilalţi doi erau băiatul patronului firmei la care lucra doamna mea împreună cu prietenul ei.

S-a dansat în draci (eu unul am zis de-atunci că mi-a ajuns, că probabil voi mai dansa la botezul primului meu copil), s-a mâncat bine (am zis noi, dar au zis şi ceilalţi), muzica a fost beton, iar mie mi-a rămas în minte momentul când am fost anunţat că s-a furat mireasa, la care nepotul meu cel mare (care avea vreo 4 ani pe-atunci) s-a speriat şi a început să scâncească şi să tragă de mine să mergem să căutăm hoţii, că el vrea „miiasa înapoi!”.

Păi în condiţiile astea poţi vreodată să uiţi cum a fost în ziua nunţii tale? 😀