RADET-ul mă-tii!

La voi s-a dat drumul la căldură? Mă refer la cei care stați la bloc și sunteți racordați la rețeaua RADET. La mine încă nu, și în fiecare an îmi pun aceeași întrebare : de ce mama dracului trebuie să îngheți 3 nopți ca să înceapă nemernicii ăștia să dezmorțească caloriferele? Ei nu au auzit de previziuni meteorologice? Și pe ăștia îi ia frigul prin surprindere în prag de noiembrie? Mai ales că acum foarte multe apartamente au repartitoare de căldură, și cine consideră că e prea devreme pentru buzunarul lui să pornească caloriferul e liber să îl închidă, nu? De ce nu dau drumul din prima noapte rece? Stau cu ochii pe prognoză, văd că pe 28 vine frigul, și încep de pe 25, 26, 27 să urnească măgăoaia. Cum vine asta că în unele sectoare RADET dă drumul la căldură iar în altele nu? Cine hotărăște asta, primarul? Păi atunci îl iau și pe dom’ primar, ca și pe ăștia de la RADET, pe partea economică, de nu se văd. Până dau ăștia drumul periculosului Agent Termic, vorba lui Gaiță, vă salut și să auzim numai de bine!

2000 de vizualizări

image

Am ajuns și la două mii de vizualizări. În lumea blogurilor probabil e un număr minuscul, dar pentru mine e semnificativ. Unii povestesc despre cum au făcut primul milion de dolari, eu spun că am făcut prima mie de vizualizări într-o lună jumate, și a doua în alte 27 de zile. Probabil că nu o să fac 5000 până la sfârșitul anului, dar nu e bai. Și mă bucur că am cititori din 22 de țări.
Și trebuie să menționez că mulți vizitatori au venit de pe Alioja , pe care vă invit să îl citiți.

Posted from WordPress for Android

Evenimente DE NEUITAT (ep.1)

Inspirat de titlul postării lui Alioja, mi-au revenit în minte ‘’întâmplările’’ care au marcat episoade importante ale vieţii mele.
O să încep azi cu NUNTA.
Ca tot românul ghinionist n-am reuşit să găsim o zi liberă pentru ambele evenimente (cununia civilă şi cea religioasă), deşi ne-am hotărât din ianuarie să facem nunta în vară, aşa că am ales alternativa clasică: sâmbătă la primărie şi duminică la biserică.
M-am ţinut de capul viitoarei mele doamne toată săptămâna premergătoare să îşi adune toate actele, să nu cumva să îi lipsească ceva atunci când vom merge să le depunem. Bineînţeles că în seara premergătoare cine nu avea buletin? EU! Dă-i, stoarce-ţi creierii, unde mama dracului l-am pierdut, uitat? În cele din urmă am avut o revelaţie: fusesem cu câteva zile în urmă la un provider de internet pentru a semna contractul,şi bineînţeles că am dat buletinul acolo, să îi facă o copie, să o bage la dosar, şi speram ca XEROX-ul de acolo să fie locul unde se odihneşte buletinul meu.
Am plecat dis de dimineaţă spre locul cu pricina, am aşteptat vreo 30 de minute să binevoiască cei de acolo să se prezinte la program. Au apărut, au zis că nu ştiu nimic de nici un buletin, au căutat mai bine şi L-AU GĂSIT! UFFF
Am dat fuga la primărie, am depus actele şi am continuat pregătirile.
A venit şi ziua mult aşteptată. Am ajuns cu vreo 20 de minute înainte de ora programată, ne-am întâmpinat oaspeţii, am intrat, am zis DA (doar de-aia bătusem drumul până acolo), ne-am tras încă un rând de pupături cu toată lumea, am mancat o bomboană şi am băut (eu) un deget de şampanie (foarte important, vedeţi mai încolo de ce) şi ne-am dat întâlnire pentru a doua zi, la biserică (şi restaurant, evident).
Am îndesat în portbagajul mândrei mele SuperNove flori şi cadouri şi am plecat spre o cârciumioară, pentru o mică masă de familie.
Am băut şi acolo o picătură de şpriţ (20% vin, 80% apă, foarte important, vedeţi puţin mai încolo de ce), am mâncat ceva şi am plecat spre casă, să ne putem pregăti pentru evenimentul de a doua zi.
Pe drum, am oprit pe dreapta să las un prieten acasă. A deschis omul uşa (faţă dreapta), s-a dat jos, şi proaspăta mea soţie s-a gândit să se mute din spatele meu în dreapta mea. A deschis uşa şi………. Surpriză: tocmai trecea un troleibuz, care a luat după el uşa din spate, mi-a înnodat stâlpul şi a şifonat serios şi uşa mea. În spatele meu, după zgomotul înfiorător de fiare contorsionate, table îndoite şi frâne tardive, linişte totală. Mă adun într-o fracţiune de secundă, mă uit în oglindă, îmi văd consoarta îngrozită (doar atât, altfel nevătămată), şi cobor.
Mă reped în spate, doamna mea era şocată, nu putea vorbi, dar în rest părea OK. Noroc că nu apucase să pună piciorul jos, că ……
Ceilalţi pasageri erau şi ei speriaţi, maşina era vraişte, cu uşile din stânga franjuri, stâlpul înnodat, portbagajul sărit, ce să mai, imagine apocaliptică.
Troleibuzul oprise pe dreapta, câţiva metri mai încolo, cu căteva julituri nesemnificative pe caroserie. Lumea coborâse, plină de compasiune: Fir-aţi ai dracului, aşa vă trebuie, că opriţi aiurea, că uite aşa, noi trebuie acum să schimbăm troleibuzul bla bla blab la bla. Nu aveam timp de ei, că aveam şi eu nişte replici pe ţeavă, dar eram ocupat cu altele.
După ce m-am asigurat că toţi ai mei sunt bine, am stat de vorbă cu şoferul troleibuzului. L-am rugat să amâne mersul la poliţie cît mai mult, pe luni aş fi dorit eu. Mi-a explicat frumos şi înţelegător totodată că trebuie să declare incidentul la garaj seara, când termină tura. Am stabilit să ne întâlnim la poliţie seara, pe la 22.30, adică peste vreo 6 ore.
Eu eram speriat că din cauza celor probabil 50 ml de alcool înghiţiţi în două tranşe s-ar putea să am probleme şi cu permisul, şi cu asigurarea.
Am dat câteva telefoane, am găsit un loc în care să las maşina, care, repet, era şi vraişte, şi plină de cadouri, flori, etc, am legat uşile cu centurile de siguranţă şi am târât-o într-o curte şi am plecat spre casă.
Şi uite aşa, în loc de pregătiri, a început stresul: dă-i cu apă şi cafea să se dilueze alcoolul din sânge, şi pune-te pe telefoane să rearanjez programul pe a doua zi, că deh, trebuia să iau buchetele, lumânările, naşii, mireasa, etc etc etc şi eu nu mai aveam maşină!
Am ajuns şi la poliţie, am scăpat cu amendă pentru oprire în loc nepermis şi cu alcoolemie 0, spre uşurarea mea.
Şi de atunci nu s-a mai întâmplat să pun picătură în gură înainte să mă sui la volan.
Continuarea săptămâna viitoare.
Hai, week-end frumos să avem!

Bucharest City Tour

Acum vreo lună am cedat insistenţelor lui fi-miu şi am zis: Hai s-o facem şi pe asta.
Îi promisesem de mai mult timp să mergem cu ”autobuzul galben”, aşa că am plecat într-o frumoasă dimineaţă de duminică la drum, cu metroul până în Piaţa Unirii. M-am documentat bine pe net (cu o singură excepţie – preţul) şi ne-am proţăpit în Piaţa Unirii, lângă Hotel Horoscop, aşteptând minunea.
După vreo 20 de minute a apărut şi autobuzul. Am avut noroc de un ”etaj” aproape full, nu cum văzusem noi până atunci. Asta e, ne-a spus o doamnă amabilă că putem urca, am lăsat 50 de lei şi mi-a spus că îmi aduce ea cartelele sus după ce le activează. Am urcat două trepte, după care m-am întors şi am întrebat-o dacă îmi aduce şi restul. Păi care rest, că e 25 de lei de persoană, copilul merge gratis. Aha, mulţumesc, m-am făcut de băcănie, asta e.
Sus ne-am strecurat pe 3 locuri printr-o mare de copii (de şcoală generală, am apreciat eu) care făceau şi ei un tur, însoţiţi şi ghidaţi de ”Doamna”, şi încă câţiva turişti asemenea nouă.
Acum ce să zic, copiii erau gureşi, da’ gureşi nene, nu glumă. Mamă, ce-am îmbătrânit, mă gândeam eu, mă cam enervează gălăgia asta, dar nah, asta e, am fost şi eu ca ei, o să fie si fi-miu ca ei peste câţiva ani, aşa că treacă de la mine.
Am pornit din Unirii spre Universitate şi Romană. Doamna le mai povestea copiilor una-alta, uite Teatrul Naţional, uite Cinema Patria, uite Colţea etc. Nu erau prea interesaţi, mai tare îi pasiona să facă poze non-stop, să salute în gura mare trecătorii (chestie de bun simţ, nu? şi acum îmi răsună în urechi HELLO HELLO HELLO), să se plimbe de pe un rând de scaune pe altul. Au tresărit un pic când Doamna le-a prezentat Mc-ul şi KFC-ul de la Romană şi cam atât.

Eu eram atent la fi-miu, la drum, am făcut şi câteva poze, la unele obiective, în general la Bucureştiul văzut de la câţiva metri înălţime, dar mai ales la copiliţa lângă care mă aşezasem. Nu vă gândiţi la blestemăţii, doar că la fel ca mulţi din colegii ei stătea în picioare, destul de aplecată peste balustradă, şi cum autobuzul mergea pe dreapta, foarte aproape de bordură, trebuia să se ferească foarte des de crengile copacilor care se năpusteau ameninţător spre faţa ei şi a celorlalţi  copilaşi. Problema era că se ferea atât de energic, se lăsa pe spate atât de rapid si de amplu, că trebuia permanent să o supraveghez să nu îmi spargă frumuseţe de nas cu spatele sau cotul sau rucsacul sau telefonul din dotare.

Cred că Doamna putea fi mai atentă la acest aspect, dar nu m-am băgat, să nu fiu eu ”tataie ăla cârcotaş”.

Singurul obiectiv care i-a interesat maximum a fost, citez din Doamna, ”Palatul lui Gigi Becali”. Efectiv s-au năpustit să facă poze, ţipau la şofer să meargă mai încet, eventual să oprească. Din păcate, astea sunt timpurile pe care le trăim, Palatul lui Becali era cel mai important obiectiv pentru copilaşii ăia.

Am văzut şi o exceptie între ei. O fată CITEA, şi nu orice, ci LA MEDELENI! Chiar mi s-a părut din alt film.

În rest a fost o experienţă plăcută. Am uitat să menţionez că, la cerere, puteai primi un ghid audio, sincer nu ştiu în ce limbă era comentariul,poate data viitoare îl voi încerca.

Un mare minus pentru pauza făcută de şofer, pe Kiseleff. A lăsat autobuzul undeva în soare şi el s-a strecurat sub copaci la umbră, a băut o cafea asortată cu două ţigări (după care îmi cam ardea şi mie buza, dar n-a anunţat nimeni cam cât va dura pauza) şi cu o conversaţie interminabilă la telefon, în timp ce noi ne prăjeam în soare.

Cam asta a fost plimbarea cu ”autobuzul decapotabil”, vorba lui fi-miu.

Copiii spun lucruri trăznite, dar adevărate (episodul 4)

Auzită zilele trecute de la o prietenă, care are un băiețel de vârsta lui fi-miu:
„Mi-a povestit educatoarea într-o zi ce perlă a dat fi-miu. Au fost întrebați copiii ce animale domestice cunosc. Fi-miu a zis „vaca”. Unde ai văzut tu vaca? Pe stradă. La țară? Nu, aici. Păi în București nu sunt vaci. Ba da, a zis tati că e o vacă blondă la volan.
Îmi cam venea să intru în pământ de rușine”
Aveți grijă ce vorbiți în fața copiilor.
Hai, să aveți week-end frumos.

Posted from WordPress for Android

Din nou, de la locul de joacă de la IKEA

Duminică am fost din nou la IKEA.
Cum am ajuns în zona comercială Băneasa (sau cum dracu’ i-o mai spune), m-am înfiorat: parcarea era full, da’ full d-ăla de aşi cu popi în coadă. Erau maşini parcate şi pe trotuare, şi pe borduri, şi pe TOATE locurile pentru persoane cu handicap (chiar, sunt curios, cât la sută din locurile de parcare speciale sunt ocupate de persoane care chiar au un handicap, în afară de lene şi nesimţire). I-am spus nevesti-mii că ne aşteaptă un calvar înăuntru, dar fi-miu deja începuse să ceară ”la bile”.
Aşa că ne-am împărţit sarcinile: doamna la cumpărături şi eu cu moştenitorul la joacă.
Înăuntru mi s-au tăiat picioarele: era coadă, de fapt COADĂ, la locul de joacă. OK, îl conving pe fi-miu că nu poate intra ”chiar acum” şi ne aşezăm cuminţi la rând. Văd un mare afiş: Locul de joacă are capacitate de maxim 36copii. OK, mă gândesc, aveam vreo 10-12 copii înainte, răzbim noi până la urmă. Un display mare deasupra intrării afişa numărul 36. Mă gândeam că e un contor de copii, ceva. Văd că incepe să crească: 37, 38. Mă, ce dracu’ fac ăştia? Aud şi eu pe la alţii că nu e suficient să stau la rând, îmi trebuie şi bon de ordine!
Găsesc o rolă din aia cu bonuri, rup şi eu unul, 51! Aoleu, mai e de stat.
Mai avansăm câţiva paşi şi văd aruncat într-o cutie bonul cu numărul 46. Să-l iau, să nu-l iau? Nu-l iau mă, că eu am pretenţii că-s om civilizat, mă bucur eu acum la 5 persoane?
Încet, încet, mult prea încet, ”contorul” avansează, mai vin părinţi să îşi recupereze copiii, mai sunt numere de ordine pe care nu le revendică nimeni (gen 46-le de mai sus), ne apropiem, se strigă (că se şi striga acum, ca la bingo) 46. Eu, din mulţime: nu e, treceţi la 47.
Dar apare o distinsă doamnă, la vreo 35 de ani, aranjată, ţuţipată, cu un copilaş drăguţ, CU BONUL NR. 46 ÎN MÂNĂ. Am crezut că mor (de oftică).
Mă, dacă m-a împins pe mine bunul simţ să nu iau bonul ăla, de ce mama dracului nu m-am gândit măcar să-l arunc de-acolo, să îl bag în buzunar, ca să-l ia altul? Ce prooost am fost!
Aşa că mi-am înghiţit înjurăturile, am tras aer în piept, am strâns copilul în braţe de l-am pârâit ca pe pepene, şi mi-am văzut de treabă că deh, ce puteam să mai zic, nu?
După vreo 40 de minute (în care s-a gândit de două ori că vrea acasă, să doarmă, şi tot de două ori s-a răzgândit brusc) i-a venit rândul şi lui fi-miu, care aproape a ţâşnit prin poartă şi dus ”la bile” a fost.


În rest, balamucul de pe lume, coadă la hot dog (singurul lucru care mă atrage la IKEA) de o sută de persoane, coadă la WC (am crezut că s-a introdus sistemul dă-o din mână în mână până ajunge în faţă), aglomeraţie maximă în toate magazinele, nu doar în IKEA.
Am zis să fac ceva util între timp (hot dog nu, pipi nu) aşa că m-am chinuit vreo 5 minute să completez un formular pentru cardul IKEA FAMILY. M-am introdus în magazin la biroul special pentru eliberarea acestui tip de card, unde m-a întâmpinat un domn de vreo 28-30 de ani, foarte politicos: Eşti sigur că ai completat formularul? Băi nene, sunt destul de obosit şi tracasat, hai să nu ne tragem de şireturi aşa de la prima întâlnire (şi aia fără cico, cinema etc) şi beleşte ochii din dotare ca lumea în monitor. Vai, mă scuzaţi, bla bla bla. Mi-am luat cardul, i l-am înmânat doamnei mele, şi ea s-a grăbit să-l utilizeze în aceeaşi zi, la magazinulş de la colţul blocului nostru, în locul cardului ei, bineînţeles fără prea mult succes 🙂
Înarmaţi-vă cu răbdare şi nervi de oţel dacă mergeţi sâmbăta pe acolo.
Să aveţi un week-end frumos, eu NU merg la IKEA!

La Zoo Băneasa, cum zicea Artanu pe vremuri (pentru cine-şi mai aminteşte)

Duminică dimineaţa, la insistenţele mânzului meu, am încălecat cei 75 de cai putere ai maşinii din dotarea familiei şi am purces spre Zoo Băneasa.
Eram destul de sceptic, dat fiind anotimpul pe care se pare că am început să-l traversăm, în ceea ce priveşte bogăţia de exponate.
La intrare am avut parte de o surpriză plăcută: erau parcate acolo un fel de cărucioare de lemn, în care puteai să-ţi aşezi copilul şi să-l tragi după tine. Fi-miu a fost foarte încântat, aşa că m-am înhămat şi am pornit.

Nu a fost cea mai bună idee, pentru că fi-miu a îngheţat până la urmă, aşa că l-am dus pe el în cârcă şi am mai tras şi drăcovenia aia după mine, pentru că deh, om cu bun simţ, am zis să o las de unde am luat-o.

Întotdeauna m-am întrebat dacă există un traseu de urmat prin Grădina Zoologică. Eu de fiecare dată am umblat haotic, când în stânga, cînd în dreapta, m-am întors, am mai trecut odată pe la aceleaşi cuşti şi tot aşa. Dacă ştie cineva vreun traseu clasic, să mi-l spună şi mie.

Fiind frig, multe din animale sunt băgate în cuşti, iar acest lucru se pare că e clasificat TOP SECRET, fiindcă umbli ca nebunul şi nicăieri nu scrie pe unde sunt cuştile cu pricina.

Totuşi, ne-am bucurat să vedem leul, ceva tigri, urşi, cămile. După ture multiple, am găsit drumul spre EXOTARIU (voi aţi auzit de termenul ăsta?), căutând papagalii, dar la ultimul viraj ne-a întâmpinat o bandă galbenă pe care scria INTERZIS ACCESUL. Oare chestiile astea nu se pot anunţa de la intrare?

Şi m-a mai frapat o chestie: blocurile de la gardul Grădinii. Cum dracu’ o fi să dai un purcoi de bani pe un apartament în Băneasa, să ai o terasă frumoasă de pe care să savurezi mirosul de bălegar care se ridică în toată splendoarea lui de acolo?