IOR, mai frumos sau mai urât?

Când fi-miu era mic, şi se deplasa cu căruciorul împins de tac’su, era o adevărată relaxare pentru mine să mă plimb prin IOR (sau Parcul Alexandru Ioan Cuza, cum se numeşte acum). E adevărat că şi piciu’ era un partener de plimbare OK, adormea imediat, aşa că imi luam o berică la cutie de la unul din puţinele chioşcuri din parc, un ziar sub braţ (că deh, nu se inventase, la mine cel puţin, telefonul dăştept), şi înşiram aleile la pas, agale, preţ de vreo două ore, până se trezea piticu’, şi ne întorceam acasă, cu bateriile reîncărcate, amândoi.

Acum s-a schimbat treaba. Plecăm cu maşina spre parc, pentru că trebuie să înghesuim bicicletă, tricicletă, motoretă. Ajunşi acolo, bineînţeles că plodu’ vrea orice altceva decât am adus de acasă.

Şi aici începe off-ul meu: dacă anul trecut bombăneam că se umpluse parcul cu maşinuţe cu fisă (fisă a fost unul din primele cuvinte invăţate de fi-miu), anul ăsta e cumplit. Parcul e plin de tentaţii pe bani, adică maşinuţe electrice şi carturi de închiriat, trambuline, terase şi terăsuţe, un milion de tarabe cu de toate, îngheţată, chips-uri, hamsii (în Bucureşti!!!),gogoşi, langoşi, KurtosKalacs, jucărele, zdrăngănele.

IOR-ul a devenit dintr-un parc verde, îngrijit, aerisit, un IMENS TALCIOC, murdar, aglomerat, unde eu, personal, nu cred să mă întorc prea curând.

Vouă cum vi se pare?