Litoral 2012 – partea 2 (probabil nu si ultima)

Aşa cum am promis, revin cu impresiile despre Litoralul românesc, ediţia 2012.

Am fost realmente surprins de ceea ce înseamnă bucăţica de autostradă dată recent în folosinţă (Cernavodă – Agigea). Pentru mine a fost o imensă surpriză: la plecare, GPS-ul spunea 240 km, 2 ore şi jumătate, adică o medie orară de 100 km. Mi se părea, ca de obicei, o utopie a GPS-ului, dar, ce să vezi, chiar aşa a fost. Am ajuns la Costineşti în două ore şi jumătate. Până acum făceam cam două ore jumate până în Constanţa, încă 30-45 minute prin nesemnalizata metropolă, şi încă atât până la Costineşti. OK, ăsta a fost drumul, foarte bun.

Ajuns acolo, m-am înfipt într-o mulţime de oameni pe strada principală, de credeam că sunt cu maşina în pasajul dintre Unirea 1şi Unirea 2 când vin patru metrouri odată. Mă şi gândeam: ăştia o să fie mâine toţi pe plajă, unde dracu’ pun şi eu cearceaful?

Când am descărcat maşina, cumnată-miu m-a întrebat, văzând sacoşa de jucării a lui fi-miu: tu unde pui astea? Pe plajă, normal. Să crezi tu că ai loc, o să le ţii în braţe.

Şi a avut dreptate! Dimineaţa am mers la plajă, iar decorul era mai rău decât în visele mele cele mai urâte: cearceaf lângă cearceaf, şezlong lângăşezlong, lume cât încape, ce mai, horror!

Plaja din Costineşti era un coşmar, fundul mării, cum îl ştiam, cu groapă ‘la intrare’, pietre şi scoici, dar marea, un vis, valuri ca în vremea copilăriei mele. Bine, vreo două din ele m-au cam dat peste cap (la propriu), unul chiar mi-a smuls bărcuţa cu copilul din mână, dar l-am recuperat la mal în cele din urmă 🙂

Seara am dat o tură prin Satul de Vacanţă din Mamaia, unde m-a curăţat fi-miu de bani, dar a fost chiar OK.

A doua zi acelaşi coşmar pe plajă, m-am certat cu unu’ care îşi pusese cearceaful lipit de picioarele şezlongului meu. Eu l-am atenţionat că voi coborî din şezlong direct în capul lui, el mi-a spus că o să fie atent şi o să se ferească.

Când fi-miu o tăia în linie dreaptă spre apă, peste cearceafuri, făcea 15 secunde până în acolo, iar eu, ocolind cearceafurile ca să îl prind, făceam vreo doua minute 🙂

După amiază am plecat spre Năvodari, unde am descoperit un alt tărâm (psssst, acum să nu mai spuneţi la nimeni, să nu dea lumea năvală acolo). Plajă largă, lume puţină, civilizată, un băruleţ (La Tortuga) foarte aproape, pe plajă, şezlonguri de lemn, umbrele de paie, foarte, foarte mişto. Fundul mării era lin, apa mică şi limpede, o plăcere. Am putut şi eu sta in fine, în tihnă, pe şezlong, privindu-l pe fi-miu cum aleargă de colo-colo.

Drumul de întoarcere, spre marea mea surpindere, a fost OK. Am evitat zona în care se circula pe un fir (prin Medgidia şi Cernavodă) si am făcut din Năvodari până în Bucureşti vreo două ore şi un sfert. Ce-i drept, am cam băgat piciorul în ea, dar a meritat.

Cam asta a fost aventura la ‘marea din România’, cum zice fi-miu, pe 2012, dar un Năvodari cred că mai bag anul ăsta.

Totuşi, după cum spuneam  aici merită să dai o tură la mare 😀

Anunțuri

Litoral 2012 – partea 1

Diseară plec la mare, la Costineşti. M-am înarmat cu răbdare, tutun, motorină. Sper să ajung în vreo patru ore, ţinând cont că voi pleca pe la 6 după-amiază şi că fi-miu ar trebui să doarmă pe la 10.

Revin luni cu impresii, şi probabil ceva poze.

Week-end frumos să aveţi!

IOR, mai frumos sau mai urât?

Când fi-miu era mic, şi se deplasa cu căruciorul împins de tac’su, era o adevărată relaxare pentru mine să mă plimb prin IOR (sau Parcul Alexandru Ioan Cuza, cum se numeşte acum). E adevărat că şi piciu’ era un partener de plimbare OK, adormea imediat, aşa că imi luam o berică la cutie de la unul din puţinele chioşcuri din parc, un ziar sub braţ (că deh, nu se inventase, la mine cel puţin, telefonul dăştept), şi înşiram aleile la pas, agale, preţ de vreo două ore, până se trezea piticu’, şi ne întorceam acasă, cu bateriile reîncărcate, amândoi.

Acum s-a schimbat treaba. Plecăm cu maşina spre parc, pentru că trebuie să înghesuim bicicletă, tricicletă, motoretă. Ajunşi acolo, bineînţeles că plodu’ vrea orice altceva decât am adus de acasă.

Şi aici începe off-ul meu: dacă anul trecut bombăneam că se umpluse parcul cu maşinuţe cu fisă (fisă a fost unul din primele cuvinte invăţate de fi-miu), anul ăsta e cumplit. Parcul e plin de tentaţii pe bani, adică maşinuţe electrice şi carturi de închiriat, trambuline, terase şi terăsuţe, un milion de tarabe cu de toate, îngheţată, chips-uri, hamsii (în Bucureşti!!!),gogoşi, langoşi, KurtosKalacs, jucărele, zdrăngănele.

IOR-ul a devenit dintr-un parc verde, îngrijit, aerisit, un IMENS TALCIOC, murdar, aglomerat, unde eu, personal, nu cred să mă întorc prea curând.

Vouă cum vi se pare?

Comments: 0

Dragii mei,
Va mulțumesc pentru numărul impresionant (pentru mine) de vizualizări, mai ales astăzi.
Am, totuși, o rugăminte: înțeleg că nu e nimic de comentat la posturile mele (vorba reclamei de acum câțiva ani pentru pateul Antrefrig: „Comentezi?”  :D), dar măcar „scrieți” un blank, să știu și eu cine a avut curiozitatea.
Să aveți o săptămână excelentă!

Posted from WordPress for Android

Regula centimetrilor la Ikea

image

Azi am fost cu fi-miu la IKEA.

În afară de hot-dog-ul şi cutia de fursecuri tradiţionale (nici o vizită la IKEA fără astea în lista obligatorie de cumpărături), ne-am oprit şi la locul de joacă.

Ăştia au o regulă care mie mi se pare tâmpită: primesc doar copiii cu înălţimea cuprinsă între 94 şi 132 cm. În afară de faptul că mi se par nişte limite ciudate (de ce nu 90 sau 95, 130 sau 135 cm), probabil derivă din ceva inches sau feet, mi-e lene să caut oricum, mai potrivite mi s-ar părea niste limite de vârstă. Azi am avut ocazia să văd un băieţel de 2 ani şi ceva, care evident avea peste 94 de cm, plângând de mama focului pentru că părinţii îl „abandonaseră” acolo. Bine, nici părinţii ăia nu mi s-au părut sănătoşi la cap, dar şi ăştia de la IKEA să primească acolo un copil mai mic de 3 ani, neînsoţit…

Pe de altă parte, am văzut un cuplu care venise cu cele două fetiţe, una de vreo 4 ani, cealaltă de vreo 6-7, dar cea mare avea 133 cm, deci „nu, nu se poate, nu avem voie să încălcăm regula nici cu un cm”, care au făcut cale întoarsă, cu cea mică plângând deznădăjduită, şi cu cea mare încercând să-i explice că ea este de vină pentru că nu au putut intra.

O problemă de centimetri, deci si la IKEA mărimea contează 🙂

Posted from WordPress for Android